Dacă secolul al XVIII-lea a iniţiat – prin Psaltichia Rumănească de Filotei sin Agăi Jipei – procesul autohtonizării cântării psaltice din arealul românesc, iar mai apoi i-a asigurat un curs ascendent, prima jumătate a secolului al XIX-lea marchează zenitul demersului, aducând în prim-plan personalităţi precum Macarie Ieromonahul şi Anton Pann. Atât conceptul macarian de românire a cântării sacre, cât si realizările lui Anton Pann pe acest făgaş au o certă valoare artistică şi instructivă şi, la vremea lor, s-au afirmat ca atitudini şi modele de urmat. Totodată, bizantinistica actuală insistă pe caracterul limitat al acestor contribuţii, arătând că cei doi precursori s-au raportat doar la cântarea constantinopolitană de după 1814 şi nu au valorificat vechea muzică liturgică autohtonă, nu au luat în calcul cântarea psaltică de la sate, apropiată de matricea folclorică, au ţintit în special textul cântării de strană şi nu fondul muzical, care se modifică doar în mică măsură.

If the 18th century initiated - through Psaltichia Rumănească by Filotei sin Agăi Jipei - the process of autochthonization of psalter singing in the Romanian area, and then it ensured its upward course, the first half of the 19th century marks the zenith of the approach, bringing in the foreground personalities such as Macarie Hieromonk and Anton Pann. Both the Macarian concept of Romanization of sacred singing, as well as Anton Pann’s achievements in this domain, have a certain artistic and instructive value and, in their time, were affirmed as attitudes and models to follow. At the same time, the current Byzantinistics insists on the limited character of these contributions, showing that the two precursors only referred to Constantinopolitan singing after 1814 and did not capitalize on the old autochthonous liturgical music, did not take into account the psalter singing from villages, close to the folkloric matrix. They aimed especially at the text of the pew singing and not at the musical background, which changes only to a small extent.