După anexarea în 1812 a teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus în statutul social-economic al boierilor au survenit schimbări, legiferate prin Regulamentele privind administrarea Basarabiei din 29 aprilie 1818 şi din 29 februarie 1828. Analiza situaţiei proprietăţilor funciare din Basarabia, în momentul anexării, ne permite să constatăm că boierimea din noua regiune avea concentrată în mâinile sale mari latifundii. Cele mai mari proprietăţi funciare aparţineau familiilor nobiliare: Balş, Başotă, Donici, Cantacuzino, Catargi, Crupenschi, Millo, Paladi, Rosetti, Râşcan, Sturdza etc. Ulterior, prin intermediul politicii promovate de administraţia ţaristă s-a realizat dispersarea etnică a marilor proprietari de pământ. Fapt care s-a materializat prin împroprietărirea cu mii de desetine de pământ a numeroşi funcţionari civili şi militari ruşi pentru „merite deosebite” faţa de dinastia Romanilor. Legea din 25 octombrie 1824 consolida dreptul administraţiei ţariste de a dispune de proprietăţi funciare în Basarabia, iar confirmarea actelor despre donarea în proprietate a diferitelor terenuri de pământ în regiune era o prerogativă a Senatului. Pe lângă faptul că foarte multe proprietăţi au fost acordate străinilor, o parte a nobilimii a pierdut proprietăţile din cauza datoriilor la stat. Riscul de a pierde moşiile era alimentat de lipsa de resurse financiare şi umane pentru lucrarea pământului. În plus, dat fiind faptul că în Basarabia nu exista o instituţie bancară, nobilii erau nevoiţi să apeleze la cămătari. Astfel, în 1854, din 1221 de proprietăţi private/particulare existente în Basarabia 42 au fost depuse ca gaj pentru diferite împrumuturi băneşti, dintre care 34 au fost luate de la proprietari pentru că aceştia n-au achitat dobânda sau în general suma împrumutată. Şi Regulamentul din 1868, privind aplicarea reformei agrare în Basarabia, a afectat, din nou marii proprietari de pământ. Potrivit reformei agrare, nobilii urmau să dea ţăranilor 157 mii desetine de pământ.