În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea regiunile de sud şi vest ale Imperiului Rus cunosc o creştere importantă a numărului de imigranţi evrei, veniţi cu precădere din Polonia şi Galiţia austriacă. Afluxul de populaţie evreiască determină o înăsprire a controlului asupra eventualilor imigranţi de confesiune iudaică. Restricţiile sunt accentuate prin Manifestul din 1 ianuarie 1807, când tuturor supuşilor străini le sunt impuse importante limitări în privinţa realizării afacerilor în cuprinsul Imperiului Rus. În teritoriul dintre Prut şi Nistru, anexat la Imperiul Rus în 1812, restricţiile în cauză sunt introduse treptat până la includerea provinciei în sistemul comercial-vamal rus, conform Regulamentului din 26 septembrie 1830. Basarabia este inclusă în zona de aşezare a evreilor, dar cu toate acestea, supuşilor străini de confesiune iudaică le sunt impuse diverse interdicţii în privinţa realizării afacerilor în cuprinsul imperiului în general, şi al provinciei în particular, incluse în Regulamentul cu privire la evrei din 13 aprilie 1835. Abia prin decizia Comitetului de Miniştri, aprobată de împărat la 30 aprilie 1840, supuşilor străini evrei li s-a permis timp de trei ani să realizeze pe cursul râului Nistru tranzacţii comerciale angro şi cu amănuntul cu material forestier de import. Termenul de trei ani a fost prelungit iniţial prin ucazul din 29 septembrie 1842 pe o durată de 4 ani, iar ulterior prin ucazul din 8 aprilie 1847 pe o perioadă de încă 6 ani, până în 1853. De privilegiile acordate de ţarism, au beneficiat antreprenorii evrei austrieci. Aceştia au fondat trei companii şi au deschis nouă centre de comercializare a lemnului în nordul Basarabiei şi la Chişinău.