Peisajul cultural al unor destinații turistice din mediul rural, înregistrează schimbări majore, în special în zonele în care există un patrimoniu cultural semnificativ. Aceste schimbări sunt determinate de cele mai multe ori de o modernizare accelerată, vizibilă în transformarea peisajului construit. Dorința de extindere a gospodăriilor se face de cele mai multe cu inserarea unor elemente constructive ce nu respectă peisajul existent sau recomandările de urbanism din mediul rural. Din păcate, de cele mai multe ori, nu se înțelege că o modificare radicală a unui peisaj perceput ca „autentic”, „tradițional”, scade atractivitatea turistică a acelor zone și scade șansele la o dezvoltare durabilă a turismului. Pe lângă efectele negative ale acestor dezvoltări urbane necontrolate, o altă problemă conduce la afectarea patrimoniul satului românesc: dispariția ireversibilă a caselor vechi, a arhitecturii vernaculare, aceste case vechi fiind dărâmate și înlocuite de noi construcții „moderne”, „ca la oraș”. Acest fenomen, care ne-a preocupat din 2010, este greu de stopat. Apare însă întrebarea firească: în ce măsură este posibilă inventarierea elementelor valoroase ale patrimoniului construit din mediul rural, pentru a putea păstra și arhiva o serie de modele constructive, într-un efort de documentare, care să împiedice dispariţia totală din memoria colectivă a unor elemente valoroase ale satului românesc? Prezentul articol dorește să prezinte o metodologie de cercetare a patrimoniului construit din mediul rural, bazată în special pe metode calitative de cercetare în teren, ce au fost dezvoltate cu luarea în considerare a tehnicilor de investigare specifice antropologiei culturale. Această metodologie a fost dezvoltată în cadrul unui proiect de cercetare și a fost aplicată în două regiuni pilot din România, Bucovina de Sud (Județul Suceava) și Transilvania de Sud, ambele regiuni găzduind un număr semnificativ de monumente aflate sub protecția UNESCO.