Atât în lucrările de specialitate dar și tradițiile românești se menționează noi suntem administratorii vieților noastre, nu stăpânii ei. Că Dumnezeu ne dă viața s-o trăim cum știm noi mai bine, dar, că la Judecata de Apoi, vom da socoteală asupra felului în care ne-am trăit-o. Menționând cele de mai sus, nu putem să nu ne întrebăm de ce se sinucid oamenii, de ce iau decizii radicale cu privire la un bun care nu este în posesia lor decât temporar și cum ar trebui să procedeze cei apropiați după moartea celor care se sinucid pentru ai ajuta să se integreze în lumea de dincolo? În asemenea situații, câteodată Biserica este criticată că nu acordă slujba de înmormântare celui care și-a luat viața. Pentru a întelege de ce Biserica nu săvârșete slujba de înmormantare pentru sinucigași în cadrul acestui articol se vor face câteva precizări referitoare la aceste înmormântâri și totodată se vor descrie secvențe ale obiceiurilor de înmormântare a sinucigașilor care se mai practică în prezent în spațiul românesc. Obiectivul cercetării este de a înţelege mai bine tradițiile și manifestările spirituale ale omului tradițional referitoare la acest subiect, ale relaţiei lui cu mediul său într-un moment crucial din viață, analizând diferite rituri, am putut observa care sunt credințele populare tradiționale legate de moarte. Putem menționa că încă se întâlnesc caracteristici conservatoare, localitățile reușind să mai păstreze majoritatea obiceiurile legate de înmormâmtarea sinucigaților aşa cum erau ele practicate de strămoşi. Trebuie specificat însă, că în multe localități își pierd treptat obiceiurile, ca efect al globalizării, astfel încât, consider că este important surprinderea și înregistrarea acestor obiceiuri și tradiţii înaintea dispariţiei lor.