În tratatul fundamentalul Filosofia artei, esteticianul francez I. Taine susținea că anume „...arta are capacitatea simultan să fie și sublimă și general-umană: ea reprezintă tot ce este mai select, încercând să-l facă accesibil pentru toți” [apud 1, p.30]. În acest sens, oportună mențiunea, alături de faptul că fiecare epocă, cultură vine cu un set de particularități manifeste prin viziuni, metode, instrumente specifice artistice de cele mai multe ori sorginte, sau parțial originale, prin/ și cu ajutorul cărora formează o imagine aparte a lumii percepute așa cum este ea, simultan trasându-se niște criterii, principii ce rezida în conceptul unor aspirații și idealuri menite să contureze tabloul unei lumi așa cum ar trebui ea să fie. Un rol important, în această ordine de, idei revine artei, domeniu de activitate umană care înglobează un arsenal impetuos de instrumente, forme, mijloace de reprezentare a lumii reale și de influență asupra mentalității umane. Este cert faptul că tot ce-l preocupă pe om alături de problemele existențiale, cum ar fi legile, cauzele veșnice și primordiale ale vieții proprii și ale semenilor săi, forțele și premisele care influențează și determină natura și viața pot fi pătrunse prin două căi, prin intermediul cărora el, Omul, își poate permite luxul de a le înțelege și cunoaște, cel puțin parțial: „…prima – perspectiva științei, cu ajutorul căreia el descoperă aceste cauze și legi cardinale exprimându-le prin formule precise sau termeni abstracți; a doua filieră este arta cu ajutorul căreia aceste pricini și legi fundamentale” [apud 1, p.30]. Astfel spus, dacă luăm caz de caracterul artei, specificul ei pentru diferite etape temporale de dezvoltare a umanității, putem afirma că în acest sens absolut naturală apare determinarea socioculturală a reprezentărilor care în calitate de director stau la baza inspirației și creației artistice. Arta dintotdeauna a jucat un rol important în viața omului, argument probatoriu ne pot servi funcțiile sale, care nu numai că sunt diverse ca menire, dar le atestăm și contradictorii ca scop, fapt care în cele mai multe cazuri au constituit subiect și focar de conflicte și polemici de ordin estetic. Incompatibilitatea dintre așa funcții ale artei cum ar fi cea socială vs cea hedonistă, în special la intersecția sec. XIX-XX, a reprezentat un subiect de confruntări acerbe dintre adepții diferitor curente artistice. În intenția de a evita unele lacune de apreciere pripită și, bineînțeles, eronată a unei sau unor funcții ale artei determină să subliniem că, în mare parte, arta era scopul de a favoriza dezvoltarea individului, inclusiv a practicii și vieții acestuia. Alături de multiplele funcții ale artei, cea socială, a suscitat în permanență atenția atât a artiștilor, criticilor, nu, în ultimul rând, al politicienilor, deoarece ea nu numai că elucidează viața socială în întreaga ei complexitate, dar are un potențial ponderabil de a promova aspirații și idealuri demne/utile de atenția maselor, or viața socială devine imposibilă fără modele și standarde cum trebuie să se comporte omul, spre ce valori să tindă, să-și facă o concepție clară despre hotarul dintre virtuți și vicii, dintre obligații și beneficii. Arta, pe lângă faptul că aduce un aport deosebit la consolidarea și stabilitatea societății, prin intermediul imaginilor artistice oferă omului o gamă largă de modele și exemple despre dragoste, credință, adevăr, bine și auto jertfire etc. Destul de relevantă, în acest sens, apare aserțiunea filosofului L. Blaga, care se pare că găsește una dintre formulele cele mai fericite de a se pronunța pe marginea menirii artei pe care o sesizează că „intervine ca un mijloc care aduce pe ins în situația nemijlocită de a fi om” [2, p.66]. Simptomatic faptul că determinismul lui I. Taine a avut o influență destul de remarcabilă și asupra criticii românești de la sf. sec. al XIX-lea, C. Dobrogeanu-Gherea fiind cel care pentru prima oară abordează perspectiva socială a artei, intenționând să contureze o viziune de sorginte estetică asupra artei în general și a literaturii, în particular. De fapt, trebuie să constatăm, că concepția filosofului francez Taine despre perspectiva socială a artei a înfeudat nu numai viziunile Patriarhului de la Contemporanul, ci s-a bucurat de popularitate în rândurile unui număr mare de artiști, critici, publiciști, în special a celor care împărtășeau idealurile socialiste, sau care erau simpli simpatizanții ai orientării socialiste: G. Ibrăileanu, R. Ionescu-Rion, I. Nădejde, S. Nădejde, J. Bart, C. și Ioan Botez, M Carp, C. Stere ș.a. Perioada la care replicăm este un traseu temporal, când apar un număr impresionant de orientări, școli, partide, iar instrumentul principal și principial pentru promovarea propriilor canoane, principii, criterii și valori rămâne cuvântul, care, la rândul său, ajunge o armă serioasă în confruntările polemice: „Cea mai însemnată dintre discuțiunile acestea este cea privitoare la artă pentru artă, în opoziție cu arta tendențioasă” [a se vedea: 3], ce devin în perioada respectivă o trăsătură indispensabilă a epocii. Polemica pe marginea unui areal problematic complex de speță estetică, din care în mod indubitabil se profilează perspectiva socială a artei, susținută de C. Dobrogeanu-Gherea cu T. Maiorescu către sfârșitul sec. al XIX-lea, constituie una din confruntările ideatice care au mobilizat nu numai pe cei doi critici - cel de la Contemporanul și pe cel din fruntea Junimii, dar dă impuls pentru dezbateri, conferințe în care se antrenează și mulți discipoli ai celor doi patriarhi, printre care și publicistul R. Ionescu-Rion, adică adepții unei sau altei concepții despre primatul estetic în artă. În mare măsură, confruntările dintre adepții artei militante, adică cu tendințe sociale, și cei antrenați în partizanatul modernismului artistic și reprezintă efigia etapei de la intersecția cu sec. al XX-lea întitulată sugestiv fin de siècle. Atmosfera social-culturală fin de siècle, examinată prin lentila concesivă a timpului, permite să constatăm că problema autonomiei artei și, în mod natural, a unui amplu spectru aspectual este una la ordinea de zi nu numai pentru spiritualitatea românească, dar și pentru cea universală. Febrilitatea spiritului critic a celor doi critici, publiciști - C. Dobrogeanu-Gherea și discipolul său, R. Ionescu-Rion, se axează pe promovarea concepției artei cu tendințe sociale, una dintre cele două direcții diametral opuse în literatura și estetica românească, care au avut în calitate de punct de confruntare aspecte ce vizează: menirea, rolul și locul artei și artistului în societate; corelarea dintre fond și formă în contextul unei creații artistice; subiectul și obiectul inspirației, de asemenea, decupăm din opera lor speculații prin care cei doi își exteriorizează dispozițiile și convingerile față de semnificațiile criteriilor și concepțiilor curentelor și școlilor - pesimismul, realismul, decadentismul, romantismul, clasicismul; idealul social; influența mediului social asupra creației și artistului; simbioza dintre estetică și viața socială, culturală, politică, religioasă; creația artistică – particularități și principii la diferite etape de dezvoltare umană etc. Multe din studiile semnate de Gherea [a se vedea: 4] și Ionescu-Rion [a se vedea: 5] lasă ca cititorul să deconspire cu dezinvolt un vădit caracter de manifest, lucru posibil datorită densității conjunctivelor hotărâte și a imperativelor sociale pe care le enunță într-o manieră destul de solemnă în moment ce însăila argumentele non probatorii contra doctrinei și esteticii maioresciene, care proclama primatul esteticului, autonomia artei și gratuitatea operei artistice, adică a artei pentru artă. Glosând asupra facturii creației lui Dobrogeanu-Gherea, specificăm ,o parte esențială a creației sale estetice, sale este rezervată atitudinii artistului față de realitățile sociale, or, conform lui Dobrogeanu– Gherea, arta este un produs care este determinat, în egală măsură, atât de societatea, cât și de talentul artistului. Adept al metodelor de cercetare sociologică și biografică a literaturii, la fel ca și mulți dintre cei care împărtășeau idealurile artei cu tendințe sociale - C. Stere, G. Ibrăileanu, R. Ionescu-Rion, autorul studiului Neoiobăgia rezervă acestui gen artistic unul de frunte, capabil să promoveze idealuri, să determine și să canalizeze aspirații, să culturalizeze și să ilumineze masele. O lectură atentă a studiilor critice semnate de Dobrogeanu-Gherea demonstrează explicit că preocupările gânditorului cu privire și la izvoarele de inspirație a artistului, idei derivate din dispoziția afirmării criteriului social, îl provoacă pe exeget nu numai să abordeze un set impresionant de aspecte menite să confirme argumentat valabilitatea aserțiunilor susținute: diferențele dintre subiectul inspirației între arta cu fond și cea fără fond; obiectul și subiectul inspirației; elementul etic în contextul esteticului, artisticului; relația dintre social și artistic; metodele, rolul și natura criticii operei artistice; utilul și inutilul în artă; problema și tipurile idealului în creație etc., dar să contracareze și arta care nu este înfeudată unui scop, care „în esența ei este ideală, căci ne prezintă reflexul unei lumi închipuite” [6, p.281]. Oferindu-se cu dezinvolt să analizeze esența și rolul artei și cu certitudine a omului de creație, Dobrogeanu-Gherea face apel la teoriile lui Taine și Sainte-Beuve despre metoda biografistă, căreia îi rezervă locul central în analiza aspectelor enunțate. Fără a face uz de multă suplețe și flexibilitate stilistică, mizând, însă, pe cea ideatică, exegetul speculează într-o manieră programatică că omul de creație în final poate să ofere publicului „numai ceea ce primește și nu poate să ne dea decât din ceea ce primește… așa și cu arta” [7, p. 69], adică, justifică Gherea cele afirmate, atât artistul, cât și omul în general nu este decât un simplu produs al mediului cultural, politic, economic, domenii care nu numai că facilitează dezvoltarea spirituală, moravurile, atașamentul față de anumite valori, tradiții, dar lasă amprenta pe cele realizate însă, și „producțiile artistice se reduc la înrâurirea mijlocului natural și celui social” [7, p.70]. Problema relației bilaterale dintre artă și mediul social este pedalată de-a lungul întregului studiu, Tendenționismul și tezismul în artă, aspect care încearcă să fie cercetat și din perspectiva naturii psihologice proprie omului, care în aserțiunea criticului este una complexă, însă rămâne incomparabil de insignifiantă alături de plurivalența spirituală și emoțională proprie artistului. Rămas ancorat în solul problematicii enunțate, Dobrogeanu-Gherea realizează o serioasă tentativă de a clarifica și cealaltă parte a subiectului, adică a principiilor cum se reflectă în creația artistului influențele din exterior - a naturii și socialului, insistând în special asupra edificării criteriilor armoniei dintre idealurile artistice și cele sociale. Este conștient de faptul că din moment ce omul de creație nu este o simplă mașină inventată pentru un scop anume, și sentimentele și predilecțiile acestuia pot fi indirect proporționale cu idealurile general acceptate. Concluzia pe care o formulează Dobrogeanu-Gherea față de aspectul anunțat este una care nu se înscrie în tiparele teoriei sale despre caracterul militant orientat al artei și datoriei artistului, în acest sens criticul specifică că omul de creație, de altfel ca și fiecare om, se poate racorda la „sentimente și credințe mai mult ori mai puțin străine, ba chiar sentimente și credințe protivnice acestui ideal” [8, p.83]. Abdicând într-un fel de la evaluări arbitrare, Gherea își dă seama că idealul are capacitatea de a conferi prin prezența proprie semnificație și temeinicie, cât privește însă calitatea, valoarea operei, aceasta este până la urmă asigurată în exclusivitate de talentul artistului. Fără a abjura preceptele artei cu tendințe sociale, criticul vine să declare de această dată, puțin confuz, că în cazul necesității aprecierii a două talente egale preferință se va acorda a celui care se inspiră din idealurile sociale, deși tot el remarcă că nu există o măsură cu care s-ar putea să se cântărească producțiile artistice, după cum nu a fost inventat un criteriu de măsură ce poate și ce nu poate fi publicat. În sens univoc, imperativul relevantei estetice dezvoltate de Ionescu-Rion se concentrează, de asemenea, cu prioritate pe dimensiunea socială, arta pentru tânărul cercetător nu este altceva decât o manifestare a vieții sociale, un produs o întrupare a tendințelor populare, de aceea scopul ei suprem e să se lase de cântat psihologia individuală, egoistă și să-și coboare ochii asupra vieții reale, unde există drame cutremurătoare și adânci suferințe. Consemnăm, decodarea semnificațiilor artei constituie centrul de vitalitate a mai multor studii, articole ale lui Ionescu-Rion, însă o definitivare laconică este prezentată în Arta revoluționară, Arta tendenționistă, Datoria artei, Artiștii muște, generice care cu pregnanță ilustrează problematica propusă pentru abordare. Mesajul comun pentru aceste lucrări enumerate mai sus poate fi enunțată prin următoarea formulă: arta adevărată este revoluționară. Remarcabila preocupare de problema artei, cât și peremptoria tendință de canonizare a artei cu tendințe sociale, îl determină să prezinte un set de argumente menite să fundamenteze particularitățile artei sociale, pe care o vede tangențială cu arta adevărată, mai mult decât atât, el este convins că și „societatea a început a cere artei să fie un produs omenesc a părăsi închipuirile nouroase și fantasmagoriile ca să devină forță socială…” [8, p.238], deoarece, subliniază Ionescu-Rion, secole la rând „arta a fost apanajul unei anumite clase (celei aristocrate - n.n.), artiștilor nu le era frică să-și zică oameni, ei învățaseră a cunoaște gusturile acelei clase: o iubire nevinovată și pornografică, o jelanie prefăcută, corpuri goale de bacante etc... în curs de veacuri artiștii au răscolit și răsucit cele două trei sentimente pe care puseseră stăpânire…” [8, p.138-139]. De pe poziția unor similare raționamente, respinge arta căreia îi sunt caracteristice așa momente ca: misticismul, egoismul adică, subiecte luate din nori, dacă e să-l cităm pe autor. Înșirând acele criterii care, în opinia sa, au menirea de a configura arta adevărată (vezi socială - n.n.), care pentru țară și epoca sa nu era o prezență inedită, deoarece acest gen de artă conform gânditorului, a existat în toate timpurile, absența ei în cultura romanescă, cât și în cea europeană este dictată de criza spirituală și socială. Pe o undă fascinantă a mesianismului, Ionescu-Rion vine să desemneze că o artă adevărată are în calitate de subiect constant viața poporului, ea este expresie a tribulațiilor acestuia, călăuză fidelă în calea atingerii anumitor idealuri comune, din această cauză, ea, trebuie să deconspire agitație și dinamism, dar nu violență și agresivitate: datoria ei să reflecte starea psihologică a societății numai cu condiția de a nu o falsifica. Din suita de ipoteze despre trăsăturile manifeste a artei adevărate, selectăm din conferința, spre regret nerostită, Datoria artei, că creațiile ce înscriu sub acest generic nu-și propun să ațâțe patimile sociale, dimpotrivă, depun eforturi sensibile pentru a călăuzi, liniști și mângâia pe cei mulți și săraci în clipele grele. Se pare că acest raționament, despre rolul, scopul, esența artei adevărate, ut supra cu tendințe sociale, emis de Ionescu-Rion, poartă un caracter ambiguu. În mod indubitabil, topul decepțiilor celor doi esteticieni și publiciști în opera de promovare a perspectivei sociale a artei, constatăm că este prin excelență guvernat de lupta împotriva estetismului pur în artă, teren ideatic, care chiar a fost într-un fel supralicitat prin atenție și critici de către DobrogeanuGherea și Ionescu-Rion, zonă de incidență polemică în care cei doi critici adesea au alunecat pe panta unor inconsecvențe sau estimări judicioase și unilaterale. Pe acest fond de agitație a polemicii dintre reprezentanții celor doua școli - arta cu tendințe sociale și arta pentru artă, în articolul Literaturile decadente Ionescu-Rion supune atacurilor acide pe „cei cunoscuți sub diferite numiri – decadenți, diabolici, esteți, parnasieni” [9, p.26], care sunt atestați de el ca niște simpli și „zgomotoși preoți ai zeiței Arta pură” [9, p.26], artiști ce acordă preferință primordială formei, iar fondul menit să reflecte idealul social e cel anarhist, fapt care va conduce în mod inevitabil nu numai la criza artei, dar chiar și la pieirea ei. Arta, subliniază criticul în repetate rânduri, în special literatura, trebuie să izvorască din suferințele clasei muncitoare, să-i exprime idealurile și interesele, să-i elucideze frământările și năzuințele. Ad notanda, prin această poziție unilaterală el se solidarizează și cu ansamblul ideologic promovat de Evenimentul literar, prin publicistica lui G. Ibrăileanu și C. Stere. Frecventarea codurilor estetismului pur de către cei doi publiciști dă impuls pentru configurarea unei imagini plauzibile și, în egală măsură, autentică, a relației dintre moralitatea artei/artistului și funcția socială a artei, pe care atât DobrogeanuGherea, cât și Ionescu-Rion o rimează din mai multe perspective, fapt ce le permite să argumenteze caracterul, nefundat și unilateral al aserțiunilor epigonilor artei fără tendințe despre așa aspecte: transportarea caracterului personal al artistului asupra operei; relația și hotarele dintre moral și imoral în creația artistică; impactul factorului social, moral, politic, religios asupra caracterului artistului; criteriile și factorii ce imprimă potențial moralizator creației; morala vs arta în sine/arta cu tendințe sociale; relația bilaterală dintre idealul moral și alte tipuri de ideal; raportul dintre moralitate și genialitate ș.a. Demersul estetic a celor doi remarcabili critici și publiciști - C. Dobrogeanu-Gherea și R. IonescuRion în vederea promovării perspectivei sociale a artei, devine manifest printr-un număr considerabil de materiale, în care, deși facil se lasă deconspirat clivajul dintre estetic și ideologic, adică, în mare, critica lor se lasă a fi remarcabilă și prin intonația dogmatica, totuși nu putem nega aportul impresionantului palmares de lucrări semnate de ei coordonate proiectului de promovare și afirmare a artei militante, angajate.