Omul, prin definiţie, reprezintă o structură complexă, determinată de dinamica funcţiilor, acţiunilor şi ideilor exprimate. În mediul social, la serviciu, acasă el are tendinţa de a-şi face publică viziunea vis-a-vis de un proces politic. Or, dacă îl cităm pe Aristotel, omul este prin natura sa un zoon politikon. Am putea explica fenomenul prin prisma multitudinii de evenimente politice care ne fac viaţa mai „interesantă” şi influenţa lor asupra personalităţii. Dar participarea directă sau indirectă a omului în spaţiul politic a avut loc încă de la construcţia primelor formaţiuni tribale. Fie că guverna, fie că era guvernat, omul percepea puterea ca pe un atribut esenţial al vieţii. Deci, încă din timpuri imemorabile, omul şi politica sunt două concepte care se completează reciproc şi continuu. Astfel, antropoligia politică devine o nouă dimensiune a politologiei prin faptul că omul, ca fiinţă biologică şi socio-culturală a tins întotdeauna să transforme mediul ambiental, făcându-l mai organizat. Nu e un confort individual, e un beneficiu adus întregii „cetăţi” la edificarea căreia participă prin exercitarea dreptului politic şi a obligaţiunilor constituţionale. Principiile directoare ale acestei dimensiuni pot fi exprimate prin cultura, participarea, socializarea, gândirea, comunicarea politică, iar mai nou prin marketing-ul politic [1]. Acesta capătă spaţiu în societăţile democrate, în care principiile de piaţă, unde totul se vinde şi se cumpăra, devin principii de viaţă. Metodele de studiere a pieţii şi publicitatea comercială pentru obţinerea notorietăţii omului politic sau a scorului electoral scontat sunt componente ale politicii autohtone. Abordând dimensiunea din punct de vedere inter- şi transdisciplinar devine necesar să trasăm corelaţia iminentă dintre antropologie şi sociologie, psihologie, biologie, statistică, filozofie, istorie, geografie. Pentru societatea autohtona, formarea antropologiei politice a fost influenţată de factorii ce au determinat crearea unui cetăţean bipolarizat. Potrivit viziunilor exprimate în sondaje de opinie şi opţiuni electorale, comunitatea se divide politic, economic şi cultural între Estul nostalgic şi Vestul ademenitor. Locul şi rolul antropologiei pentru cetăţean şi societate este determinat atât de mesajul ştiinţific transmis, cât şi de capacitatea de a convinge individul să gândească şi să acţioneze într-o manieră obiectivă şi creatoare. Acest produs derivă din fenomenul socializării politice ce constituie un proces de asimilare a teoriilor, ideologiilor şi normelor pentru realizării acţiunilor politice eficiente [2]. Pentru noi socializarea constituie încă un scop în sine. E necesar să adoptăm un set de valori care să ne apropie de modelul american de participare socială. Potrivit legilor generale ale antropologiei, fenomenul socializării politice nu poate exista în afara culturii politice. O autentică cultură politică nu poate să facă abstracţie de cunoştinţe în domeniul economic, social, moral, al istoriei naţionale şi universale etc. Cunoştinţele sunt necesare în formarea culturii politice pentru guvernatori şi pentru guvernaţi. Pentru guvernatori se impune ca o condiţiei sine-qua-non, pentru că elaborarea programelor de conducere a societăţii implică cunoştinţe din toate domeniile. Pentru guvernaţi, se impun aceleaşi cunoştinţe generale care să-i ajute la înţelegerea fenomenului politic şi la adoptarea unei atitudini corecte. O cultură politică poate exista pe fondul unei culturi generale [3]. Deci, omul politic nu se naşte, el se formează, iar pentru societatea noastră o cultură politică a guvernanţilor şi guvernaţilor este iminentă în procesul globalizării şi integrării Republicii Moldova. În concluzie, antropologia politică determină contextul prin care individul, ca parte componentă a societăţii, devine atât furnizorul, cât şi consumatorul „produselor” politice, acest lucru favorizând naşterea unui sistem heliocentric, în care el, individul, devine principalul său element.