Problema realizării plastice a genului portretistic în pictura moldovenească din perioada anilor ’70-‘90 ,prezintă un deosebit interes ştiinţific prin identificarea specificului acestuia în diferite etape ale evoluţiei practicii artistico-plastice.Este necesar de urmărit care sunt particularităţile distinctive ale principiilor de realizare plastică a portretului abordate de către pictori în această perioadă ,precum şi interacţiunea mijloace lor de expresie în structura operei,influenţa acestora asupra complexităţii semnificative a chipului portretizat. Pe parcursul anilor ‘70 ai secolului XX, pictorii moldoveni tot mai mult se interesează de individualitatea omului concret,lumea sa interioară şi dificilă.Dacă pînă acum modelul este redat chiar şi în situaţie de meditare sau îngîndurare ,atunci în această perioadă ,acesta adesea este redat închis în sine dar totodată nelipsit de dramatismul sufletesc interior. Viziv,interpretarea chipului,ia forma lirico-intimă, mai ales în creţia tinerilor pictori,acum,mult mai diferite sunt genurile în interiorul prtrtetului.Nu întotdeauna căutările duc spre rezultate concrete: alărgirea imaginii uneori îl conduce pe autor de la propriile probleme portretisti ce , şi nu întotdeauna manierele folosite în alte genuri sunt binevenite în portret.În calea căutarilor artistice.rezolvarea problemei imaginii plastice duce spre descrierea exteriorului,dar partea interioara a omului ramîne în umbră. În comparaţie cu anii ‘70, pe parcursul anilor ‘80 se întrevede o înviorare şi o trecere treptată spre modalităţi mai interesante şi mai expresive de realizare plastică a imaginii artistice.Portretiştii nu se limitează numai la alegerea unui subiect, ce ar putea fi reflectat prin intermediul picturii, dar caută modalităţi specifice de modelare a obiectului de reprezentare,cu scopul de a atinge nivele informative superioare. Pe parcursul acestei perioade de timp se remarcă,de asemenea,insistenţa cu care pictorii sondează esenţa tradiţiilor naţionale.Tratarea unilaterală a culturii poporului nostru a rămas ca o etapă depaşită a istoriei artei plastice,de aceea ei se străduiesc să se debaraseze de clişeele la modă,care simplificau noţiunea de cultură,studiază cultura strămoşilor,îi răscolesc semnificaţiile,îi multiplică sensurile.În portretul din această perioadă este evidentă evoluţia de la motivaţia concret - naţională spre interpretarea general-umană.Meditaţia filosofico-cognitivă a esenţei fenomenelor şi a simţirii umane care s-a prefigurat anterior,devine o calitate distinctivă a portretului din perioada dată.În pictura moldovenească din aceşti ani,la fel ca în pictura multor popoare din fosta URSS se poate constata o interpretare lirico -emoţională şi analitico-raţională a realităţii. Reconstituind mintal panorama picturii Moldovei din anii 1970- prima jumătate a anilor 1980,remarcam ca pictorii generaţiei învîrstă,cu excepţia unor puţini artişti cutezători,cunosc o evoluţie lină,fără a schimba semnificativ stilistica formată în anii ’60 ,iar printre cei tineri predomină spiritual căutările încordate a propriei căi de realizare individuală. Către anii 1987-1989 se evidenţiaza problema contradicţiei dintre tradiţie şi contemporanietate.În diverse aspecte limbajul plastic continuă să se înnoiască,fapt observat şi în pictura moldovenească,aici gasim procedee împrumutate necaracteristice acestui gen.Schimbări esenţiale au intervenit şi în conţinutul mesajului operelor. Abordînd teme contemporane ,pictorii includ deseori în contextul imaginilor create –simboluri care îmbogăţesc conţinutul lucrărilor cu un substrat profund şi amplu al raţionamentelor filosofice. La începutul anilor ’90,în arta plastică moldovenească observăm tendinţa de evocare a spiritului românesc,reevaluarea limbii materne,artei şi culturii populare tradiţionale ,relansarea riturilor şi a datinilor strămoşeşti.În aşa mod ,specificul naţional va ocupa locul de onoare în evoluţia portretului din această perioadă.