Istoria umanităţii încă de la primele forme de manifestare ale civilizaţiei umane şi pînă în perioada contemporană, a fost marcată de o dublă paradigmă-pace/război. Ar fi greu de imaginat studiul istoriei universale fără evidenţierea princialelor conflicte şi a soluţionării acestora[1]. Edificarea unui sistem de relații pașnice în lume, reflectă năzuința popoarelor de a elimina practicile și metodele bazate pe forță, cerința de a exclude starea de neîncredere și insecuritate. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi mijloacele concrete de rezolvare sunt rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice a relaţiilor dintre state şi a dezvoltării şi perfecţionării instituţiilor şi normelor de drept internaţional[2]. Primele tentative de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare paşnică a diferendelor dintre state şi de impunere a mijloacelor paşnice, prin consacrarea la nivel internaţional, a unora dintre acestea, deja practicate de state, şi instituţionalizarea altora noi, au avut loc către sfârşitul sec. al XIX-lea[3] cu prilejul Conferinţelor de pace de la Haga din anii 1989 şi 1907, de o importanță globală. Totuşi sitemul echilibrului de putere şi rezultatele Conferinţelor de la Haga, nu au putut evita prima conflagraţie mondială. Practic înainte de primul război mondial, dreptul suveran al statelor de a recurge la forţă ca mijloc de soluţionare a diferendelor a rămas practice neatins[4]. Ulterior odată cu adoptare în 1928 a “Pactului Briand-Kellogg,” la Paris, a fost instituit un nou principiu în dreptul internaţional. Astfel, conform taratatului, statele părţi îşi asumă obligaţia de a renunţa la război ca instrument de politică naţională, declarând în mod solemn ”în numele popoarelor respective că ele condamnă recurgerea la război pentru pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi renunţă la el ca instrument de politică naţională în relaţiile lor mutuale”. După cel de al doilea război mondial acest lucru a fost confirmat în Carta Naţiunilor Unite din 1945, prin care statele părţi s-au angajat să rezolve diferendele internaţionale prin mijloace paşnice, consacrîndul asfel ca principiu. Prin urmare interdicția de a recurge la forță sau amenințarea cu folosirea forței se află într-o relație directă cu îndatorirea tuturor statelor de a recurge la mijloace exclusiv pașnice pentru soluționarea litigiilor dintre ele. Ulterior principiul a fost consacrat şi în alte acte de drept inernaţional. Importanţa principiului rezolvării pe ale paşnică a diferendelor internaţionale este subliniată de faptul că spre deosebire de principiile care urmăresc să elimine cauzele diferendelor internaţionale, acest principiu are ca obiect acţiunile care trebuie înfăptuite în cazul când asemenea diferende se ivesc, servind astfel şi ca un mijloc pentru a asigurara eficacitatea celorlalte principii fundamentale ale dreptului internaţional[6]. De respectarea acestui principiu depind pacea, stabilitatea, securitatea internaţională sens în care, statele trebuie să depună toate diligenţele[7].