Potrivit art. 20 al Constituţiei, orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime şi nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Având un conţinut foarte general, acest principiu este, în acelaşi timp, şi un drept fundamental al omului care permite oricărei persoane accesul la justiţie. Cadrul constituţional al dreptului de liber acces la justiţie este îmbogăţit şi dezvoltat prin receptarea tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului la care Republica Moldova este parte (ca urmare a aplicării art. 4 şi art. 8 din Constituţie) [1, p.101], precum şi prin interpretările oficiale exercitate de Curtea Constituţională. Analizând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în domeniul vizat, menţionăm următoarele concluzii: 1. Dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, inclusiv de ordin procedural, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit, iar dincolo de limitele care circumscriu conţinutul acestui drept, există loc pentru restrângeri aduse implicit. Dreptul de acces la o instanţă de judecată impune, prin însăşi natura sa, a fi reglementat de către stat, reglementare care poate fi variabilă în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor. Accesul la justiţie, ca un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil, nu poate fi perceput în lipsa garanţiilor impuse de art.6 pct.1) din Convenţia Europeană, garanţii la care se poate renunţa numai în măsura în care să nu fie atinsă însăşi substanţa sa [2]. Limitarea accesului la justiţie şi, prin urmare, consacrarea caracterului său de a nu constitui un drept absolut, trebuie, în mod categoric, prevăzută prin lege adoptată în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere, iar gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. 2. Accesul liber la justiţie se garantează prin respectarea principiului non bis in idem. Principiul non bis in idem impune autorităţilor publice competente nu doar interdicţia de a judeca repetat o persoană, dar şi interdicţia de a urmări penal de mai multe ori persoana pentru aceeaşi faptă. Declarând neconstituţionale unele prevederi de reluare a urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire, Curtea [3] a reţinut că reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă, dacă, ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut circumstanţa pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire, este contrară garanţiilor instituite prin Constituţie. În jurisprudenţa sa [4], Curtea a reţinut că sancţionarea repetată pentru neexecutarea unei obligaţii legale nu este incompatibilă cu principiul non bis in idem, dacă se face distincţie între cele două perioade de referinţă, prin specificarea clară a limitelor temporale respective. Din aceste considerente, după aplicarea primei sancţiuni, autorităţile urmează să consemneze un nou termen pentru executarea obligaţiei, astfel încât, la expirarea acestui nou termen, persoana să poată fi din nou trasă la răspundere. Prin urmare, dacă se respectă condiţiile enunţate, sancţionarea repetată a persoanei pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu vizează una şi aceeaşi infracţiune (faptă) continuă, nu este incompatibilă cu principiul non bis in idem şi nu încalcă articolele accesul liber la justiţie. 3. Accesul liber la justiţie este compatibil cu reglementarea unor proceduri administrative sau administrativ-jurisdicţionale, cu condiţia ca hotărârea organului de jurisdicţie administrativă să fie supusă controlului judecătoresc al instanţei de contencios administrativ sau al altei instanţe competente, potrivit legii. Curtea[5] a statuat că justiţia este înfăptuită exclusiv doar de instanţele de judecată, iar autorităţile administrative care conform procesului contravenţional examinează cauze contravenţionale şi aplică sancţiuni contravenţionale pe cale extrajudiciară, atunci – înfăptuiesc o formă a jurisdicţiei administrative. Este important şi faptul că toate deciziile organelor (persoanelor cu funcţii de răspundere) asupra cauzelor cu privire la contravenţiile administrative pot fi atacate, depunân-du-se o contestaţie la judecătorie, adică pot fi supuse controlului judiciar. La fel, Curtea [6] a reţinut că prevederile din Codul audiovizualului în partea ce ţine de executarea imediată a deciziilor Consiliului Coordonator al Audiovizualului privind aplicarea sancţiunilor sub formă de avertizare publică, retragere a dreptului de a difuza anunţuri publicitare pentru o anumită perioadă, amendă, cu posibilitatea contestării ulterioare a acestora în instanţa de judecată, nu aducc atingere drepturilor privind accesul liber la justiţie, la un proces echitabil, inclusiv la apărare, şi la un recurs efectiv. 4. Garanţiile ce caracterizează accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil privesc ambele faze ale procesului civil: judecata şi executarea silită. Constatând că executarea unei hotărâri judecătoreşti constituie parte integrantă a procesului civil, Curtea [7] a reţinut că respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti este obligatorie, iar caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti se exprimă prin obligativitatea executării acestora. 5. Accesului liber la justiţie este compatibil cu reglementarea unor proceduri speciale, pentru situaţii deosebite, cu condiţia asigurării posibilităţii neîngrădite a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile prevăzute de lege, precum şi a asigurării caracterului efectiv al acestui drept. Curtea [7] a declarat constituţionale prevederile legale, potrivit cărora executorul judecătoresc prin încheiere este în drept să transmită creditorului în contul stingerii datoriei, dacă acesta din urmă acceptă, bunul debitorului scos la licitaţie, în cazul în care aceasta nu a avut loc. Deoarece executarea hotărârilor judecătoreşti este parte integrantă a procesului judiciar, stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului de executare constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Evaluând modalitatea de examinare a contestărilor de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) în raport cu dreptul magistraţilor de a contesta aceste hotărâri în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în partea ce se referă la emiterea şi adoptarea acestor hotărâri, Curtea Constituţională [8] a conchis că accesul la justiţie pentru magistraţi nu este limitat. Astfel, Curtea a declarat constituţionale prevederile legale care instituie un drept de atac doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare a hotărârii CSM. Curtea [9] a declarat neconstituţionale prevederile Legii contenciosului administrativ care exceptau de la controlul judecătoresc actele administrative referitoare la: securitatea naţională a Republicii Moldova, la exercitarea regimului stării excepţionale, la măsurile de urgenţă luate de autorităţile publice în vederea combaterii calamităţilor naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor şi altor fenomene de aceeaşi natură. Totodată, Curtea a reţinut că, deşi în contextul special al măsurilor legate de siguranţa naţională pot fi instituite norme derogatorii, totuşi, cadrul legal urmează să ofere protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Or, dacă prin prisma prevederilor legale, puterea de apreciere a autorităţilor publice ar fi lipsită de orice control, legea ar putea să încalce prin esenţă preeminenţa dreptului. În jurisprudenţa sa, Curtea [10] a reţinut că instituirea de către legiuitor a termenului de 15 zile pentru executarea benevolă a hotărârii judecătoreşti nu este de natură să încalce nici termenul rezonabil, nici exigenţele unui stat de drept şi, prin urmare, nu aduce atingere substanţei dreptului de acces la justiţie. Constatând că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, Curtea [11] a declarat constituţionale unele reglementări din Codul de procedură civilă care prevăd obligativitatea respectării procedurii extrajudiciare prealabile anterior adresă rii în instanţa de judecată, dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de contractul părţilor. 6. Accesul liber la justiţie este garantat şi prin instanţelor judecătoreşti specializate. Curtea [12] a declarat că, în condiţiile în care hotărârile Judecătoriei Militare sunt susceptibile controlului a două instanţe civile ierarhic superioare, există toate garanţiile necesare ca drepturile procesuale ale persoanelor să fie protejate efectiv, fără discriminare şi să fie restabilite atunci când sunt încalcate de instanţa militară de fond, astfel activitatea instanţei judecătoreşti specializate este în conformitate cu Legea Supremă. 7. Controlul constituţional este o garanţie a dreptului de acces la justiţie. Deşi Legea Supremă nu stabileşte expres dreptul cetăţenilor de a se adresa direct Curţii Constituţionale, ei au la dispoziţie, cel puţin de iure, diverse opţiuni pentru accesul indirect – prin intermediul avocatului poporului, procurorului, deputatului în Parlament. La fel, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o cale de acces indirect al persoanelor la Curtea Constituţională, fapt ce se încadrează în şirul de acţiuni întreprinse în vederea garantării dreptului la un proces echitabil. În acest context, experţii internaţionali [13] nu încurajează recursul direct al cetăţenilor la Curte, întrucât această procedură ar produce o schimbare totală a structurii actuale a acestei autorităţi şi a metodelor de lucru consacrate.