După destrămarea URSS, s-au pus bazele unei noi epoci de democratizare și consolidare a societății civile în spațiul postsovietic, justiția constituțională asumându-și marea responsabilitate pentru asigurarea supremației valorilor și principiilor constituționale fundamentale. Astfel, fiind recunoscută supremația dreptului, constituțiile noi adoptate au statuat supremația legii fundamentale prin prisma unui sistem de valori, garantând egalitatea în fața legii, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, abilitând instituțiile de jurisdicție constituțională, alături de instanțele de drept comun, să le protejeze. Constituanta a consacrat Curții Constituționale un titlu distinct în cuprinsul acesteia, fiind situată în afara aparatului jurisdicţional ordinar şi independentă de acesta, ca şi de celelalte puteri publice. Prin dispoziţiile articolului 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie [1], art.4 alin.(1) lit.b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională [2], art.4 alin.81) lit.b) din Codul jurisdicţiei constituţionale [3], Curtea Constituţională este abilitată cu atribuţia de interpretare a Constituţiei. În acest context, prin poziția sa constituțională, Curtea, ca garant al supremației Constituției, este unica autoritate abilitată prin prisma judecătorului constituțional în recrearea normei interpretate supuse jurisdicției sale, fără a o modifica. Din analiza celor două decenii de formare a tradiției constituționale naționale, prin activitatea sa fructuoasă, Curtea Constituțională a Republicii Moldova s-a remarcat printr-o amplă jurisprudență în domeniul interpretării constituției. Interpretarea prevederilor constituționale este o sarcină primordială a Curții Constituționale, ca organ care contribuie la ajustarea Constituției pentru a a-și păstra caracterul viabil corespunzător dezvoltării statale. Instanța de jurisdicție constituțională monitorizează protecția Constituției, prin prisma atribuțiilor legiferate de însăși constitutantă, fără însă a cataloga drept intangibile și absolut rigide prevederile legii supreme care pot suporta modificări determinate de însăși natura lor. Astfel, justiţia constituţională are semnificaţia unui ansamblu de tehnici şi mijloace juridice prin care trebuie să fie garantată supremaţia Constituţiei [4]. Stabilitatea unei Constituții prevede, implicit, capacitatea acesteia de a face față oricăror transformări ale relațiilor dintre puteri în stat. Drept consecință, Curtea Constituțională prin prisma atribuției de interpretare a prevederilor Constituției poate obține același rezultat care ar fi fost realizat prin modificarea acesteia, astfel Constituția păstrându-i caracterul său stabil, dar care poate corespunde exigențelor de viitor. Prin hotărârile de interpretare, Curtea Constituţională, practic lărgeşte sensul normei constituţionale, datorită specificului conţinutul său, forței juridice şi efectelor pe care le produc. Autorul V.M. Juikov menționa că instanța, din cauza caracterului constradictoriu sau lacunar al legislației, deseori este nevoită să creeze dreptul, astfel protecția judiciară nu va fi eficientă, mai mult ca atât, în loc să protejeze dreptul va contribui la încălcarea lui [5, p.81]. Per a contrario, jurisprudența Curții Constituționale comportă caracter specific practicii judiciare create de instanțele judecătorești de drept comun. În acest sens, ne exprimăm convingerea că, în lipsa acestui veritabil instrument juridic – de interpretare a Constituției, am fi parte a unei societăți ce utilizează în mod continuu un instrument politic – de modificare a Constituției, or acest proces este determinat de cadrul politic cu implicarea imperativă a legislativului. Prin interpretarea Constituției, în special prin interpretarea teleologică, se pot rezolva anumite probleme legate de necesitatea modificării Constituției în dependenţă de schimbările sociale şi politice ce au avut loc după adoptarea textului constituţional. În acest mod poate fi prevenită modificarea frecventă a acesteia pentru a menţine stabilitatea şi intangibilitatea normelor legii supreme. Cu toate acestea, atribuția de interpretare consfințită judecătorilor Curții Constituționale nu este una nelimitată. În dreptul constituţional, de la proclamarea accepţiunilor contemporane ale drepturilor şi libertăţilor omului, distincţia dintre scopul dreptului constituţional garantat şi justificarea restricţionării realizării acestuia se fundamentează pe respectarea regulii proporţionalităţii, care constituie un veritabil criteriu de determinare a gradului de realizare a oricărui drept relativ după natura sa juridică [6, p.76]. Judecătorul constituţional „este deseori chemat să opereze un control asupra concilierii operate de legislator între principiile potenţial contradictorii în aplicarea lor [...], utilizând principiul proporţionalităţii. Însă judecătorul constituţional nu creează, strict vorbind, norme constituţionale. Mai mult decât atât, el nu poate controla nici legile constituţionale, nici legile adoptate prin referendum, expresie directă a suveranităţii naţionale, deoarece, fiind cenzor al legilor, el este servitorul constituţiei” [7]. Totodată, în contextul limitelor și evoluției constituționalismului contemporan, revirimentul jurisprudențial acordă noi valențe competențelor de interpretare a Constituției. Pe de o parte, se instituie un mecanism de corectare a unei posibile erori, pe de altă parte, competențele judecătorului constituțional capătă noi valențe în activitatea sa, determinate de provocările timpului în plan național, dar și de necesitatea încorporării valorilor ierarhic superioare ale Curții Europene a Drepturilor Omului. În caz contrar, judecătorul Brenan previne că Constituția ar fi „prizoniera unor idei/opinii anacronice deținute de generații demult dispărute” [8, p.437]. În concluzie, interpretarea Constituției nu trebuie privită ca o limitare a legitimității judiciare a judecătorului constituțional, întrucât protecția Constituției are un dublu rol, de protecție împotriva normelor care încalcă prevederile constituționale, dar și de protecție împotriva modificărilor care ar încălca temelia și stabilitatea acesteia. Mai mult de atât, în procesul creator de interpretare a Constituției, participă în comun atât „servitorul” acesteia – judecătorul constituțional, cât și însuși creatorul prin declanșarea procedurii de sesizare, acordată justițiabilului (subiectul sesizării).