În sensul ei uzual, hotărârea judecătorească reprezintă actul procedural prin care instanța de judecată soluționează litigiul dintre părți [1, p.1150]. Totodată, în procedura necontencioasă (procedura specială) caracterizată prin lipsa unui litigiu de drept și a cel puțin două părți cu interese contrare, prin hotărârea judecătorească se constată fapte de care depinde apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi civile, fie se apără interesele legitime ale persoanelor. În literatura de specialitate, hotărârile judecătorești pot fi clasificate în funcție de diferite criterii. Astfel, în funcţie de tipul de acțiune (mijloc procesual) prin intermediul căreia persoana a sesizat instanța de judecată, hotărârile judecătorești pot fi [2, p. 545]:  Hotărâri în constatare – sunt acele hotărâri care au ca obiect simpla declarare a existenței sau inexistenței unui drept.  Hotărâri în realizarea dreptului – sunt acele hotărâri care impun executarea unei prestații (de a da, a face sau a nu face). Hotărârile respective nu pun la îndoială existența dreptului și/sau a obligației, însă prin soluționarea raportului juridic material litigios pot impune realizarea efectivă a dreptului sau a obligației.  Hotărâri constitutive de drepturi – sunt acele hotărâri care creează, modifică sau sting un anumit statut juridic [3, p. 911]. Prin prisma art. 8 alin. (1) lit. c) Cod civil, hotărârile judecătorești constituie un izvor de drepturi și obligații civile. Astfel, pentru ca drepturile respective să poată fi exercitate în mod corespunzător de către titularul acestora, este necesar și vital important ca hotărârile care au dus la nașterea/obținerea acestora să fie irevocabile. Or, hotărârea judecătorească irevocabilă vine să ofere anumite garanții care au menirea de a proteja atât interesele titularilor drepturilor respective, cât și realizarea acestor drepturi. După ce devine irevocabilă, hotărârea judecătorească va obține puterea de lucru judecat – prezumție legală absolută care presupune că „ceea ce s-a decis printr-o hotărâre judecătorească exprimă adevărul și de aceea judecata nu poate fi reluată” [4, p. 96]. Având în vedere efectele puterii lucrului judecat (exclusivitatea, incontestabilitatea, executorialitatea, prejudicialitatea, obligativitatea), putem spune că drepturile subiective civile consacrate în hotărârile judecătorești irevocabile (învestite cu putere de lucru judecat) se bucură de o anumită siguranță, stabilitate și certitudine, or, partea care a pierdut procesul nu poate să repună în discuție dreptul sau obligația recunoscute prin acea hotărâre. De asemenea, este de menționat că hotărârea judecătorească chiar și atunci când nu creează o situație juridică nouă, aceasta înlătură incertitudinea asupra situației existente înainte de data sesizării instanței [1, p. 1174]. Prin urmare, odată ce un drept subiectiv civil derivă dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, titularul acestuia îl poate valorifica, inclusiv prin introducerea acestuia în circuitul civil. Circuitul civil reprezintă o parte componentă a circuitului juridic, ce cuprinde totalitatea faptelor și actelor juridice care dau naştere, modifică sau sting raporturi de drept civil. Studiind practica judiciară a Republicii Moldova, nu putem să nu constatăm existența unor situații atipice, care înlătură garanțiile și efectele hotărârilor judecătorești irevocabile și, prin urmare, pot afecta negativ atât drepturile aflate în circuitul civil, cât și titularii acestor drepturi, fiind astfel periclitat principiul securității raporturilor juridice, care presupune că soluţia atribuită de către instanţa judecăto rească în mod definitiv oricărui litigiu să nu fie mai mult pusă în cauză [5, § 61]. Astfel, analizând legislația procesual-civilă a Republicii Moldova, putem constata existența mai multor norme care creează posibilitatea afectării puterii lucrului judecat. În acest sens, putem menționa următoarele: Art. 116 Cod de procedură civilă – Repunerea în termen În esență, acest mijloc procesual are menirea de a proteja interesele persoanelor care din motive întemeiate au omis termenul de îndeplinire a unui act de procedură. Fiind exercitat cu bună-credință, mecanismul de repunere în termenul de procedură omis, asigură respectarea și realizarea drepturilor procedurale ale persoanelor. Totodată, aplicarea incorectă a mecanismului respectiv, poate produce efecte devastatoare, cu un impact negativ asupra securității circuitului civil. Un pericol sporit reprezintă repunerea în termenul de procedură, după expirarea unei perioade îndelungate de timp (5 și mai mulți ani). În special, vrem să ne referim la posibilitatea repunerii în termenul de declarare a apelului. Hotărârea pronunțată de judecătorie în cazul în care nu este contestată, devine definitivă și irevocabilă la expirarea a 30 de zile din momentul pronunțării dispozitivului hotărârii. Astfel, la expirarea termenului respectiv, drepturile constatate/consfințite în acea hotărâre capătă protecția și garanțiile puterii lucrului judecat. În cazul în care instanța de apel va admite eventuala cerere și va repune apelantul în termenul de declarare a apelului, puterea lucrului judecat devine un efect iluzoriu, având în vedere că în virtutea caracterului devolutiv al apelului, instanța de apel poate rejudeca fondul cauzei și, eventual, poate da o nouă hotărâre. La fel, repunerea în termenul de declarare a recursului împotriva încheierii instanței de apel, prin care s-a restituit cererea de apel, poate genera aceleași consecințe defavorabile pentru persoana care a obținut câștig de cauză în prima instanță. Art. 434 alin. (1) CPC – Termenul de declarare a recursului Decizia instanței de apel emisă în urma judecării apelului poate deveni irevocabilă prin două modalități: 1. Fiind atacată cu recurs, este menținută de către instanța de recurs (art. 445 alin. (3) CPC), fie instanța de recurs emite încheiere prin care declară recursul inadmisibil (art. 440 alin. 1 CPC). 2. Prin neatacare, în cazul în care persoanele specificate la art. 430 CPC nu exercită dreptul de contestare. În cea de-a doua situație, asupra momentului devenirii irevocabile a deciziei instanței de apel emise în urma examinării apelului, planează o incertitudine, în situația în care termenul de declarare a recursului (2 luni) începe a curge de la data comunicării deciziei motivate. În asemenea circumstanțe, putem constata că în lipsa unor probe ce ar demonstra momentul comunicării deciziei motivate, este imposibil de a determina momentul în care expiră termenul de declarare a recursului și, prin urmare, este imposibil de determinat când decizia instanței de apel devine irevocabilă. În situațiile descrise supra, persoanele care au dobândit anumite drepturi subiective civile în temeiul unor astfel de hotărâri, precum și terții care au dobândit aceste drepturi de la persoanele respective, nu dispun de siguranța că în procesul de valorificare a acestora, nu se va constata existența viciilor de ordin juridic, care pot atrage pierderea dreptului. Prin urmare, pentru a fortifica garanțiile acordate de hotărârile judecătorești irevocabile, este necesar de a adapta normele legale enunțate la condițiile de claritate și previzibilitate a legii. Astfel, pentru repunerea în termenul de atac (apel, recurs la încheiere), trebuie instituit un termen limită în care poate fi solicitată repunerea în termen, care să curgă de la pronunțarea actului judecătoresc contestat. În ceea ce privește termenul de declarare a recursului împotriva deciziei instanței de apel, momentul începerii curgerii acestuia nu trebuie să fie condiționat de un eveniment viitor și incert, precum momentul comunicării deciziei motivate.