Cine decide şi cine execută? – acestea constituie cele două întrebări tipice pe care se axează funcţia autorităţii şi puterii în interiorul familiei tradiţionale. Ceva inedit aduce cu sine familia contemporană, şi anume, înlocuirea celor două întrebări cu altele: Cine şi cât oferă? Cine şi cât primeşte? Acest schimb de optică în explicitarea autorităţii şi puterii în cadrul familiei credem că se datorează, în mare parte, factorului economic. În primul rând, să definim termenul de autoritate. Autoritatea circumscrie o gamă variată de conduite şi raporturi sociale. Înţelesul termenului variază între două limite: „recunoaşterea şi respectul liber consimţit al unui comandament şi/sau al unei valori” şi „supunerea necondiţionată faţă de autorităţi, oricare le-ar fi baza legală sau îndreptăţirea morală” [1, p.23]. Din perspectivă interacţională, autoritatea este percepută ca: relaţie de influenţă, comunicare şi schimb reciproc, din care nu pot lipsi tensiunea, conflictul şi contradicţia. Atributele personalităţii se modifică sensibil în raport cu datele contextului situaţional. Din perspectivă psihosocială, persoanele devin actori în situaţie, personaje care joacă roluri sociale determinate, iar autoritatea ataşată rolului şefului se constituie ca leadership. Prin urmare, autoritatea, ca fenomen social, semnifică dreptul de a comanda, de a impune ascultare sau spiritul de ordine care se instituie în orice colectivitate umană, inclusiv cea familială [2, p.189]. Autoritatea nu aparţine exclusiv unuia dintre soţi, ci fiecăruia dintre ei, în funcţie de rolurile, socialmente atribuite, şi de competenţele lor în diferitele domenii ale vieţii. Raportul de autoritate variază, întotdeauna, de la o familie la alta. J.M. Bochenski considera că autoritatea are următoarele proprietăţi:   este „ireflexivă” (nimeni nu este, în nici un domeniu, o autoritate pentru el însuşi);   asimetrică în acelaşi domeniu, dar nu este asimetrică în domenii diferite (adică nu exclude posibilitatea inversării rolurilor între posesor şi subiect, dacă se schimbă domeniul);   este tranzitivă (dacă o persoană este autoritate pentru altă persoană, iar aceasta, la rândul ei, este autoritate pentru o a treia persoană în acelaşi domeniu, atunci prima persoană cu autoritate este o autoritate şi pentru a treia persoană în domeniul dat);   ultima şi cea mai esenţială – dictatura autorităţii – este absurdă din punct de vedere logic (întrucât, fiecare om este în cel puţin un domeniu o autoritate pentru ceilalţi oameni, atunci nici un om nu este pentru vreun alt om o autoritate în toate domeniile). Autoritatea poate fi de numeroase tipuri: normală, adică funcţională, şi patologică; autocratică (a conducătorului absolut) sau democratică; de tip arhaic sau modern; epistemică sau deontică.  După J.M. Bochenski, autoritatea deontică (în limba greacă deo mai înseamnă „eu trebuie”) desemnează autoritatea şefului, superiorului dintr-o organizaţie, grup; în acest caz domeniul (D) constă în regulile de funcţionare sau în directive. Autoritatea deontică este autoritate persoanei numite şi este fundamentată pe reguli şi regulamente care trebuie acceptate ca valide pentru simplul fapt că sunt oficiale. Autoritatea epistemică este autoritatea persoanei ale cărei afirmaţii în legătură cu un anumit domeniu sunt considerate corecte. Ea trebuie obţinută şi nu menţinută prin aserţiuni corecte: decizii corecte, soluţii, cunoştinţe exprimate, date, informaţii. Referitor la aceste forme de autoritate C.Ciupercă aprecia că, în familia patriarhală, autoritatea bărbatului asupra femeii este mai mult deontică decât epistemică, neînțelegându-se de aici că aceasta din urmă îi lipseşte [4, p.61]. Însă egalizarea statutului dintre bărbat şi femeie, produsă semnificativ în ultimele decenii, s-a realizat şi în ceea ce priveşte planul autorităţii lor în cadrul familiei. Familia tradiţională era caracterizată printr-o ierarhie clară, iar respectarea acestei ierarhii presupunea condiţia echilibrului familial. Le F.Play considera că ierarhia nu era „naturală”, ci întemeiată pe capacitate. Familia tradiţională avea la bază o ierarhie strictă, care genera ordine şi chiar libertate. „Buturuga mică”, care a provocat cotitura esenţială în cursul şi evoluţia autorităţii bărbatului în familie, a fost apariţia capitalismului şi cu toate consecinţele pe care le-a atras în urma lui. În momentul în care proprietăţile familiale private au fost concentrate doar în mâna câtorva, familia încetează a mai exista ca o unitate economică de subzistenţă şi atunci atât bărbatul cât şi femeia trebuiau să fie propriii lor întreţinători. Chiar din faza iniţială a capitalismului, bărbatul pierde teren în favoarea femeii în ceea ce priveşte autoritatea, deoarece capitalismul a apărut şi s-a dezvoltat începând cu prelucrarea firelor, torsul lor, ţesutul pânzelor, vopsitul lor, diverse broderii – activităţi care erau cel mai bine remunerate şi care ţineau de competenţa femeilor. Aşa se face că femeia ajunge, deodată, sursa principală de venit în gospodărie; mai ales că munca ei era de o aşa natură, încât avea posibilitatea să-şi ia de lucru acasă, unde, de obicei, era ajutată şi de copii. Chiar dacă acest fapt nu a durat o perioadă prea mare de timp, pentru că s-a impus acea „maternitate morală”, totuşi s-a dovedit, în cele din urmă, a fi germenele autonomiei feminine faţă de autoritatea masculină. Tendinţa de emancipare a femeilor din sec.XIX-XX au dus la accentuarea flexibilităţii structurii de autoritate, datorită obţinerii, în primul rând, a egalităţii între genuri, a obţinerii independenţei economice a femeii, precum şi ieşirea ei din carapacea spaţiului privat şi de sub tutela soţului. Relaţia modernă surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi în diferite intensităţi, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat şi tot mai des pus în practică. Factorii care au determinat flexibilitatea raporturilor de putere în familie modernă sunt emanciparea femeii, independenţa economică a femeii, implicarea tot mai accentuată a femeii în viaţa socială, devalorizarea sentimentului în relaţia de cuplu. Femeia, independentă economic, îşi permite să experimenteze relaţii diverse în contextul dorinţei de a se realiza pe plan profesional.  Persistenţa raporturilor de autoritate în familie se mai datorează şi nivelului economic al familiei de-a lungul ciclurilor vieţii familiale. Dacă în prima fază a familiei, când n-au apărut încă copiii, există un raport egal de autoritate între cei doi membri ai familiei, atunci lucrurile se schimbă odată cu naşterea primului copil. Femeia este nevoită să stea acasă şi să îngrijească de copil, ceea ce presupune o întrerupere a muncii şi prin urmare pierderea venitului lunar. În această situaţie, bărbatul se impune ca unul singur ce asigură mijloacele de existenţă atât a mamei, cât şi a copilului său. Însă autoritatea ce şi-o creează în acest moment se menţine pe tot parcursul fiinţării familiei, pentru că, chiar dacă mama se angajează după expirarea timpului acordat maternităţii, venitul ei este considerat de către bărbat ca unul suplimentar. Toate ciclurile vieţii de familie desemnează diferite raporturi de autoritate între soţ – soţie, părinți – copii, dar, de obicei, bărbatul deţine mai multă putere şi autoritate comparativ cu soţia sa, de-a lungul vieţii lor în comun. Prin urmare, putem constata că dinamica autorităţii din interiorul unei familii depinde, în primul rând, de factorul economic, adică creşterea sau reducerea nivelului de autoritate este direct proporţional cu resursele financiare pe care un membru familial le investeşte la un moment dat în funcţionarea sistemului familial. Iată de ce în familia contemporană nu mai este valabilă întrebarea: Cine decide? şi Cine execută? în explicarea autorităţii din cadrul familiei, ci Cine şi cât oferă? şi Cine şi cât primeşte?