Atunci când au aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele semnatare au convenit să respecte şi să protejeze drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Tot atunci, statele au conştientizat că, în situaţia în care vor eşua să execute obligaţiile asumate, acestea vor fi supuse răspunderii internaţionale. Răspunderea internaţională a statelor înglobează atât răspunderea materială, cât şi cea politică. Răspunderea materială rezultă din obligaţia statului de a repara prejudiciul cauzat, atât cel material, cât şi cel moral. Răspunderea politică are loc vizavi de alţi actori ai arenei internaţionale şi, în linii generale, constituie din presiunea politică a altor state sau ale CurţiiEuropene asupra statului în culpă, întru determinarea acestuia de a repara prejudiciul cauzat, pe de o parte, şi de a asigura o mai bună protecţie a drepturilor omului, pe de altă parte. Efectuând o cercetare sistemică a instituţiei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a sistemului naţional de protecţie a drepturilor omului contra încălcărilor săvârşite de reprezentanţii statului, am ajuns la concluzia că există trei nivele care pot fi atribuite răspunderii ce rezultă ca urmare a constatării încălcării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Fiecare nivel e caracterizat de încălcări specifice şi distincte, comise de subiecţi diferiţi, care se manifestă în mod diferit. Până a purcede la caracteristica conţinutului celor trei nivele, considerăm oportun să prezentăm denumirea acestora: nivelul individual, nivelul organizaţional şi nivelul statal. Raportul dintre aceste nivele este redat în Figură 1.   Nivele de răspundere La fiecare nivel menţionat, răspunderea subiectului survine în temeiuri legale diferite şi, de asemenea, se manifestă în mod diferit. În aceeaşi ordine de idei, diferă şi conţinutul acţiunilor şi omisiunilor pe care le săvârşesc subiecţii fiecărui nivel menţionat. Primul nivel ţine de răspunderea individuală. Respectiv, în calitate de subiect, actor principal, al primului nivel, figurează individul. E vorba nu de oarecare individ, ci de individul competent să realizeze atribuţiile puterii de stat. Drept exemplu pot servi procurorul, judecătorul, funcţionarul public etc. Formele răspunderii caracteristice acestui nivel sunt, cel mai frecvent, răspunderea disciplinară, administrativă, penală şi civilă. Dificultăţile apar atunci când se încearcă tragerea la răspundere a magistraţilor pentru cazurile în care Curtea Europeană constată încălcarea drepturilor omului de către Republica Moldova. Parlamentul a dat dovadă de tentativa de atragere la răspundere a judecătorilor culpabili prin inserarea unei prevederi în acest sens în Legea cu privire la statutul judecătorului. Cu regret, această prevedere a fost declarată ca fiind neconstituţională de către Curtea Constituţională a Republicii Moldova.  Astfel, prevederea prin care judecătorii urmau să fie traşi la răspundere pentru interpretarea şi aplicarea neuniformă a legislaţiei, intenţionat sau din neglijenţă gravă, dacă acest lucru nu este justificat de schimbarea practicii judiciare, a fost declarată neconstituţională prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 28 din 14 decembrie 2010. În motivare, Curtea Constituţională a indicat precum că prevederea citată „lasă neconstituţional la discreţia Consiliului Superior al Magistraturii să decidă arbitrar care decizii judecătoreşti sunt conforme practicii judiciare şi care sunt contrare”. Unii experţi în dreptul constituţional, precum Alexandru Arseni, consideră că această decizie a Curţii Constituţionale este o decizie pur politică [1]. Indiferent de faptul dacă această decizie a fost sau nu una politică, un lucru putem afirma cu siguranţă: judecătorii culpabili de dosarele pierdute la CEDO nu pot fi traşi la răspundere, nici măcar disciplinară. Acelaşi lucru se referă, în mare parte, şi la alţi reprezentanţi ai puterii de stat, precum o fi procurorii.  Al doilea nivel ţine de răspunderea organizaţională, sau, altfel numită, cea instituţională. În cadrul acestui nivel, subiecţii principali sunt instituţiile şi organele de stat, cum ar fi procuratura, judecătoriile, ministerele etc. Totodată, conţinutul acestei răspunderi este unul specific. Spre deosebire de primul nivel, aplicarea unei sancţiuni, să zicem, în formă de amendă, unor instituţii precum ministerele sau procuratura, ar fi lipsită de oricare logică, deoarece ar rezulta că statul ridică banii publici repartizaţi din bugetul de stat şi îi transferă în acelaşi buget de stat. Răspunderea la acest nivel e mai mult de ordin politic şi structural. Cea de ordin politic poate consta în condamnarea publică a acţiunilor instituţiilor culpabile de către Preşedintele statului respectiv, Consiliul Europei etc. Răspunderea prin restructurare poate avea loc, ca exemplu, atunci când, în urma pronunţării unei hotărâri de constatare a încălcării de către Curtea Europeană, Parlamentul decide să creeze o nouă direcţie în cadrul unui minister, care să se ocupe de supravegherea şi soluţionarea anumitor probleme care cauzează încălcarea drepturilor omului. O asemenea măsură ar constitui o măsură cu caracter general. Al treilea şi ultimul nivel al răspunderii, cel statal, după cum reiese şi din denumirea sa, este caracteristic statului, ca subiect suveran şi ca actor pe scena mondială. Temeiul răspunderii aplicate statelor pentru încălcarea drepturilor omului garantate de către Convenţia Europeană îl constituie însăşi Convenţia. Articolul 41 din Convenţia Europeană împuterniceşte Curtea Europeană să atragă statul culpabil la răspundere materială pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate victimelor. Totodată, statul poate purta şi răspundere morală, în unele cazuri cum ar fi cele de constatare a încălcării ca satisfacţie echitabilă în sine. În asemenea cazuri, statul nu este tras la răspundere materială, dar este tras la răspundere morală, deoarece este recunoscut că acesta şi-a încălcat obligaţia de a-şi proteja cetăţenii contra oricăror încălcări ale drepturilor acestora.Delimitarea acestor nivele prezintă importanţă considerabilă. Această delimitare permite o determinare a problemelor de ordin structural şi organizatoric care duc la încălcarea drepturilor omului. Determinând problemele specifice fiecărui nivel, avem posibilitatea de a purcede la soluţionarea lor fără a fi împiedicaţi de problemele nesoluţionate din cadrul celorlalte nivele. Astfel, spre exemplu, analizând problemele pe nivele, acestea pot fi atribuite în unul dintre cele trei nivele:  probleme la nivel individual: lipsa posibilităţii de tragere la răspundere a reprezentanţilor de stat, inclusiv a judecătorilor, care au săvârşit încălcarea nemijlocită a drepturilor victimei;  probleme la nivel instituţional: aplicarea neuniformă a legislaţiei în cadrul judecătoriilor, numărul exagerat de dosare ce revin la un judecător etc.;  probleme la nivel statal: lipsa reglementărilor referitor la cine e responsabil pentru achitarea comisioanelor în cazul executării hotărârilor Curţii Europene prin plata satisfacţiei echitabile, informarea insuficientă în cadrul instituţiilor de învăţământ referitor la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului etc. Este important să conştientizăm că măsurile aplicate la un nivel nu pot fi aplicate la celălalt nivel. Astfel, după cum am menţionat anterior, nu este deloc rezonabil a aplica o amendă oricărui din ministere. În concluzie, individualizarea şi ameliorarea fiecărui nivel are propriul specific şi propria abordare.