Pe parcursul evoluției omenirii, persoanele cu anomalii, fie de ordin psihic sau fiziologic, erau catalogate de cei din jur ca persoane nefaste, care nu aduceau nici un folos societăţii, ci doar necesitau îngrijire şi atenție specială. Atitudinea societăţii faţă de aceste persoane a fost în directă dependenţă de nivelul de dezvoltare al culturii, învățământului, medicinii, dezvoltării economice, exprimându-se în diferite metode de plasare a lor, și anume – exterminarea, ridiculizarea şi plasarea în aziluri semicarcerale până la educare şi adecvare ocupaţională.  Persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi. Integrarea semnifică faptul că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaştere a integrității lor, a valorilor şi drepturilor comune pe care le posedă. Când lipseşte recunoaşterea acestor valori, se instaurează alienarea şi segregarea dintre grupurile sociale. B. Nirje afirmă că integrarea înseamnă să i se permită să fie capabil, să fii tu însuți printre ceilalți. Altfel spus, integrarea se referă la relația stabilită între individ şi societate şi se poate analiza având în vedere mai multe niveluri, de la simplu la complex.  A. Gherguță în lucrarea sa Sinteze de psihopedagogie specială include în doctrina de specialitate termeni noi, care sunt consideraţi mai puţin traumatizanți, mai puțin stigmatizanţi pentru persoanele cu dizabilități; în plus, această terminologie induce cumva și ideea de posibilitate de intervenție externă de tip recuperator, care să faciliteze dobândirea autonomiei, integrării sociale a persoanelor în cauză. Noua catalogare include: • persoane în dificultate; • persoane cu nevoi speciale; • persoane cu cerinţe educative speciale; • persoane cu dizabilităţi etc. Asistenţa socială a acestor persoane reprezintă o componentă fundamentală a asistenței generale acordate lor, iar din punctul de vedere al eficienței, intervenției, ea trebuie corelată cu intervenția psihologică, pedagogică, medicală etc.  În anul 1988, UNESCO a elaborat şi a lansat o nouă teză care, ulterior, a stat la baza directivelor de acțiune ale Conferinței Mondiale a Educației Speciale de la Salamanca din anul 1994: ,,Educaţia integrată şi reabilitarea pe baza resurselor comunitare reprezintă abordări complementare care se sprijină reciproc în favoarea acordării de servicii pentru persoanele cu cerinţe speciale” (UNESCO, 1988). Prin această teză se arată că reabilitarea în comunitate a persoanelor cu deficiențe este parte componentă a dezvoltării unei comunități şi vizează implicarea prin eforturi combinate a persoanelor cu dizabilități, a familiilor lor şi a membrilor comunității din care fac parte, împreună cu serviciile de sănătate, educație, profesională şi socială din comunitatea în care trăiesc. Nu întotdeauna societatea a conştientizat că persoanelor cu dizabilităţi le aparţin aceleaşi drepturi ca şi tuturor celorlalţi, stabilind pentru acestea măsuri exagerate şi neadecvate de protecţie. Art. 51 alin. (1) al Constituţiei Republicii Moldova consfinţeşte dreptul persoanelor cu dizabilităţi la protecţie socială: „Persoanele cu handicap beneficiază de protecţie specială din partea întregii societăţi. Statul asigură pentru ele condiţii normale de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială”.  Una din sarcinile principale ale protecţiei sociale o constituie formarea şi menţinerea unui regim de securitate socială adecvat, satisfăcător şi corespunzător realităţii. Astfel, ca orice persoană cu handicap, care nu dispune de resurse necesare sau nu are posibilitatea să participe la viaţa socială, să poată beneficia de serviciile şi prestaţiile corespunzătoare, acestea din urmă sporindu-i integrarea socială. Succesul integrării sociale a persoanelor cu disabilităţi depinde de cooperarea dintre toate instituţiile responsabile de protecţia socială, asistenţă medicală, juridică şi educaţia specială, care asigură realizarea tuturor drepturilor lor, prevăzute în legislaţia republicii şi în Convenţiile Internaţionale ratificate de Republica Moldova.  Având în vedere aceste realităţi, în Republica Moldova se încearcă schimbarea acelor principii care au stat la baza activităţilor de protecţie a persoanelor cu dizabilităţi, se pledează tot mai mult pentru incluziunea socială a acestora, neexcluzându-se nici necesitatea oferirii unor prestaţii şi servicii speciale. Luându-se în considerație multitudinea împrejurărilor care pot condiţiona apariţia dizabilităţii, legislaţia Republicii Moldova identifică: invaliditate din copilărie, invaliditate de boală obişnuită; invaliditate de boală profesională; invaliditate survenită în urma unui accident de muncă; invaliditate determinată de schilodire în muncă în legătură cu avaria de la Cernobâl; invaliditate legată de serviciul militar sau special. Protecţia socială a acestor categorii de persoane se realizează printr-un complex de măsuri: pensii şi alte prestaţii sociale; servicii sociale; servicii medicale; servicii de educaţie; plasare în câmpul muncii; tratamente fiscale. În prezent, apare o necesitate crescândă de pregătire a unor specialități din domeniul asistenței sociale în domeniul educației speciale inclusive, care urmează a fi exprimată în strategia națională privind protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap din R.Moldova, pe parcursul integrării ei în Uniunea Europeană.