Una din problemele grave ale societăţii moldoveneşti, care a cunoscut o creştere constantă în ultimele decenii, o reprezintă vulnerabilitatea persoanelor vârstnice. Criza demografică în care se află în prezent Republica Moldova a determinat producerea dezechilibrului la nivelul structurilor de vârstă, drept consecinţă a căruia, s-a produs mărirea numărului de persoane vârstnice. Acest fenomen demografic determină necesitatea asigurării bunăstării vârstnicului, întrucât poziţia acestuia în societate depinde mult de atitudinea şi implicaţia tuturor actorilor sociali.  Vulnerabilitatea în care se află la un moment oarecare al vieţii persoana vârstnică, poate fi depăşită cu sprijinului societăţii în ansamblul ei. Un rol important în acest sens îi revine tinerilor care asigură coeziunea intergeneraţională. Schimbarea atitudinii lor faţă de vârstnici, în sensul creşterii indiferenţei, generează marginalizarea şi izolarea acestora. Astfel, indiferenţa este lipsa de solidaritate, empatie şi respect pentru cei aflaţi în nevoie.  Privită în ansamblul său, persoana vârstnică este o persoană de cele mai multe ori multiplu dezavantajată prin scăderea resurselor fizice, care nu înseamnă întotdeauna boală, prin scăderea resurselor financiare sau prin prezenţa unui handicap mintal. Astfel, în concepţia lui V.Ţîmbălari, directorul asociaţiei „Neoumanist”, Străşeni, bătrâneţea este asociată cu „...un păr frumos gri şi un miros de plăcinte, dar la momentul de faţă bătrânii sunt acei care trăiesc în sărăcie, sunt lipsiţi de atenţie, sunt abandonaţi, au un venit foarte mic, nu-şi pot permite satisfacerea nevoilor alimentare, în unele cazuri nici nu pot plăti serviciile comunale, ceea ce îi face să fie vulnerabili...”. În acelaşi timp, îi putem considera drept acele persoane care suferă de diverse maladii, fapt care nu le permite integrarea în comunitate. Din cele menţionate anterior, putem afirma că persoanele vârstnice sunt considerate drept categorie socială vulnerabilă în R. Moldova, iar factorii producerii acesteia sunt următorii: – factorii demografici – vârsta, starea de sănătate; – factorii socioeconomici – sunt asociaţi gradului de asigurare a persoanelor vârstnice cu resursele necesare în condiţiile diminuării sau pierderii autonomiei individuale; – factorii psihosociali – determină modalităţile prin care persoanele percep bătrâneţea, astfel încât indivizii pot avea o tendinţă de a adopta o poziţie pro/ contra acestei vârste; – factorii instituţionali şi administrativ-politici – care se referă la sistemul ce gestionează resursele, lacunele sistemului normativ care reglementează protecţia persoanelor vârstnice, lipsa programelor de prevenire a vulnerabilităţii persoanelor vârstnice în demersurile de planificare teritorială, dar şi naţională [2, p.52]. Vulnerabilitatea cu risc sporit a persoanelor vârstnice s-ar putea instala cu uşurinţă în următoarele cazuri:   Migraţia copiilor/ nepoţiilor la munci peste hotare duce la diminuarea relaţională dintre părinţi şi copii, generând probleme de ordin afectiv, lucru frecvent manifestat prin grijile: „...trăiesc singur. Fata e în Italia de 4 ani, iar băiatul – la Moscova, de jumătate de an. Vin rar. Feciorul, de când a plecat, nu a vorbit cu mine. Fata înainte îmi trimitea bani, dar de 4 luni, nu a mai dat nici un semn de viaţă...” (S.L., 71 de ani, văduv, 2 copii, or. Străşeni). În acest caz, vulnerabilitatea ţine de pierderea contactului cu familia şi deficitul de ataşament dintre părinţi-copii, care în ultimă instanţă duc la producerea indiferenţei copiilor faţă de părinţi.   Când condiţiile de trai ale acestora nu corespund standartelor sanitaro-epidemiologice şi nu permit întreţinerea locuinţei în condiţii adecvate: „...uşile şi ferestrele sunt din lemn vechi, iar iarna intră frig printre ele. Pereţii sunt plini de mucegai. Trăiesc la etajul 5 şi curge acoperişul...” (O.M., 76 de ani, văduvă, or. Străşeni). Principiile ONU stabilesc necesitatea asigurării unui trai decent tuturor vârstnicilor, iar discrepanţele dintre veniturile şi cheltuielile existente în R.Moldova împiedică realizarea acestui principiu.   În momentul instalării unei atitudini indiferente a comunităţii şi autorităţilor locale, se produce o marginaalizare comunitară a persoanelor vârstnice, lucru întâlnit foarte des în localităţile R. Moldova: „...toţi sunt indiferenţi. Copiii pleacă peste hotare şi uită de părinţi, statul tot nu ne ajută. Am lucrat toată viaţa, iar acum am o pensie de 764 de lei. Mă duc la spital, iar medicul mă ţine la uşă şi îi primeşte pe acei cu bani. Vara trecută ne-au furat 4 găini, i-am spus poliţistului, şi ce credeţi că mi-o spus: „Nu am eu când căuta găinile matale”. Dar iarna ce-am păţit... veneam de la spital şi am căzut jos, căci era gheţus, chiar în acel moment treceau elevii de la şcoală şi nimeni nu m-a ajutat să mă ridic...” (N.E., 76 de ani, văduvă, fără copii, or. Străşeni). Fiind afectaţi de neputinţă fizică şi pierderea autonomiei individuale, comunitatea, dar şi toate organele abilitate ale autorităţilor publice locale, ar trebui să-şi mobilizeze resursele şi forţele pentru a ajuta vârstnicul să depăşească starea de vulnerabilitate.  Carenţele sistemului de protecţie socială a populaţiei, explicate prin lipsa eficienţei serviciilor sociale, prin limitele sistemului de prestaţii sociale, contribuie la dezvoltarea unei serii de cercuri vicioase, care au drept finalitate indiferenţa organelor locale: „...statul îi ajută pe acei bolnavi, dar pe mine, care am lucrat toată viaţa şi acum nu mai pot lucra, nu mă ajută nimeni. Am pensie, dar nu-mi ajunge decât pentru medicamente. Ajutor social nu-mi dau, pentru că am televizor. Dar cum să n-am? Dacă am lucrat toată viaţa. Dar ce oare, după televizor omul se vede dacă îi bogat sau nu...” (N.E., 76 de ani, văduvă, fără copii, or. Străşeni). Raportându-ne la termenul de vulnerabilitate, nu putem să nu remarcăm legătura dintre conceptul de indiferenţă şi cel de vulnerabilitate. Astfel, indiferenţa este consecinţa vulnerabilităţii persoanei vârstnice, este germenele care a plantat ostilitatea şi atitudinea negativă a comunităţii faţă de vârstnici: ,,...indiferenţa produce vulnerabilitatea nu doar a persoanei vârstnice, dar şi a naţiunii, în general. În acest sens, dorim să îmbunătăţim situaţia creată, prin efectuarea diverselor măsuri: de susţinere individuală a unor categorii de persoane, mai mult de ordin educativ, pentru a promova o atitudine satisfăcătoare oamnilor în etate..” (D.Popescu, şef Direcţia Politici de Asigurări Sociale, MMPSF). Pornind de la cele menţionate supra putem concluziona că problema indiferenţei faţă de persoanele vârstnice se poate manifesta în diverse instituţiii sociale. Cel mai trist pentru cei vârstnici este faptul producerii acesteia în sânul familiei [1, p.134]. În societatea contemporană, rolul tradiţional al familiei s-a distorsionat, persoanele vârstnice şi-au pierdut din importanţă şi valoare, atât în familie, cât şi în comunitate, iar relaţiile dintre părinţii vârstnici şi ceilalţi membri ai familiei sunt diferite. Astfel, persoanele vârstnice în propriile lor familii se pot simţi: – neajutoraţi – chiar dacă locuiesc împreună cu membri ai unei familiei tinere, aceştia nu-i susţin în nici un mod; – discriminaţi – diferenţele de percepţie conduc deseori la incompatibilitatea de idei, valori, viziuni, păreri şi interese;  – neputincioşi – riscul de a deveni victimă a diverselor excrocherii, furturi şi acte de violenţă este destul de prezent printre persoanele vârstnice, care îi fac să devină un grup fragil în faţa unor asemenea comportamente [3, p.115]. Modalităţile de înşelare a persoanelor în etate sunt diverse, iar infractorii, de cele mai multe ori, profită de naivitatea acestora.  În concluzie, menţionăm faptul că este regretabilă situaţia în care tot mai mulţi vârstnici devin victime ale acestei modalităţi de tratare a oamenilor în care comunitatea rămâne indiferentă la problemele specifice acestor categorii de oameni. Deci politicile de protecţie socială trebuie să asigure un sistem de securitate, iar societatea – să dezvolte raporturi între oameni de diverse categorii de vârstă, statut, să-şi îndrepte eforturile comune în soluţionarea problemelor sociale, atenuând şi mediatizând relaţiile vârstnicului cu alţi membri ai colectivităţii, discutând temele tensionate într-o atmosferă emoţională pozitivă.