Prin studierea filosofiei populare româneşti şi datinilor neamului poate fi relevată viziunea tradiţională despre om şi posibilităţile sale existenţiale. Informaţia oferită de sursele respective demonstrează că entitatea umană, trecută prin naştere din lumea de dincolo în lumea de aici, este o fiinţă sacră, pentru că este dată de Dumnezeu. În timpurile mai vechi, precreştine, se considera că vine de la alte mari divinităţi (toteme, zeităţi etc.). Drumul dintr-o lume în alta implica unele contaminări, incompatibile cu lumea terestră, de aceea nou-născutul era întotdeauna supus unor ritualuri de detaşare de la mediul din care vine (tăierea buricului, spălări, scalde), alternate cu ritualuri şi obiceiuri de integrare sau complexe (detaşare/integrare) în dimensiunile lumii de aici (rodina sau merinzii, botezul, luatul moţului sau ruperea turtei, şezătoarea, hora, nunta etc.). Astfel, conform viziunii tradiţionale, nou-născutul este adaptat (cultivat) pentru a face faţă sarcinilor din viaţa sa şi a neamului său în condiţiile acestei lumi. Trecând pragurile indicate de datină până la căsătorie (inclusiv), băiatul putea fi identificat cu calificativul om bun (om integru), iar fata devenea femeie măritată. Din acest moment, ambii aveau dreptul să facă om (reprodus fizic şi modelat spiritual), precum Divinitatea a făcut omul. Credinţele referitoare la posibilităţile de împlinire a rostului vieţii evidenţiază câţiva factori. Soarta este unul din aceştia, fiind acceptată ca un dat de la Dumnezeu, scris într-o Carte din Împărăţia Sa, dat care nu poate fi schimbat (ce ţi-i dat/scris în frunte ţi-i pus). Alt factor, Norocul, reprezintând un concept suprapus parţial cu cel de soartă, precum şi cu cel de destin (în măsură mai mare), este ursit/urzit de Ursitoare (probabil vechi intermediare între divinitatea totemică Urs şi calea de viaţă a omului) şi poate fi schimbat (norocul şi-l face singur omul).