Sursele lexicografice ale limbii române definesc cuvântul pomană prin „dar, danie, ofrandă făcute cuiva şi servind, potrivit concepţiei creştine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului”, „praznic care se face după o înmormântare sau după un parastas... ceea ce se dăruieşte cu acest prilej” (DEX). În rânduiala înmormântării la creştini, strângerea darurilor ca jertfă pentru răposaţi în sec. V–VI era deja adoptată. Pomana a fost introdusă în cultul creştin ca tradiţie locală, întrucât nu influenţa asupra cultului liturgic al ierurgiilor bisericeşti şi a sfintelor taine. Ar fi de remarcat faptul că în tradiţia românească pomana este legată de obiceiurile ce ţin de marea trecere, din care face parte şi pomul mortului, un copăcel sau o ramură împodobită cu fructe, cu covrigi etc. care se poartă până la cimitir, iar după ce „poamele” au fost date de pomană, înfiptă pe mormânt sau este dată de pomană cu toate darurile pe ea. Sub aspect semantic, în contextul tradiţiei, cuvântul pomană poate fi interpretat ca derivat de la pom (pomul mortului) prin poamele sale ca daruri aduse jertfă pentru defunct. La originea sa pomană ar fi un adjectiv care ar indica asupra apartenenţei sale pomului (mortului). Ar fi de observat că faptele extralingvistice referitoare la realiile desemnate prin cuvântul pomană din limba română indică asupra stabilirii unei alte soluţii etimologice.