Recomandat atenţiei publice de către Sextil Puşcariu, reputatul savant lingvist, Lucian Blaga a reuşit sa capteze, chiar din anul debutului său poetic , elogiile incomodului Nicolae Iorga, fostul mentor sămănătorist, partizan al eticului şi al etnicului în literatură, iar, la polul opus, să şi le adjudece pe acelea ale lui Ovid Densusianu, adept şi propagator al modernismului de factură declarat simbolistă de la „Viaţa nouă‖. Faţă de filosof se manifestă serioase rezerve ideologice, mascate uneori sub fel de fel de aprecieri echivoce privind actualitatea/ inactualitatea filosofiei lui Blaga sau a modului său de a filosofa. Desigur că odată cu trecerea timpului, unele concepte sau formule (cu încărcătura lor metaforică) se erodează. Blaga nu face excepţie de la această lege obiectivă. Aşa se explică, poate, şi stagnarea exegezei filosofice blagiene din 1990 încoace. Timpul îşi spune cuvântul. Merită a discuta această problemă care a agitat şi agită încă critica românească obsedată mai mult de fantasmele ideologice şi nu, cum s-ar cuveni, de conceptele şi ambiguităţile esteticii. Poet cu o viziune mitică asupra lumii, crezând cu tărie – aşa cum reiese din poezie sau cum afirmă în cărţile sale de filosofie şi de eseistică – în existenţa fiinţei umane, în orizontul misterului şi al revelării, Lucian Blaga întemeiază o lume poetică din care miticul, magicul şi misterul fac parte integrantă. Într-un asemenea univers, prezenţa elementelor primordiale atestă dorinţa de refacere a unităţii originare, a cărei pierdere este resimţită dramatic de către o conştiinţă care se simte parte componentă din armonia universală. Asumându-şi dictonul eminescian conform căruia „antitezele sunt viaţa”, Lucian Blaga va da expresie, mai ales în registrele liricii sale, acestei percepţii acute a existenţei. De la Poemele luminii la postume, antinomia de registre lirice este evidentă, punând în vibraţie onto-misterială o dezvoltare dialectică [7, p.127] a imaginarului poetic, ba chiar o dinamică a acestuia, constituit desigur pe „vârste‖ şi moduri poetice caracteristice acestora.Blaga a exprimat o contradicţie fundamentală a cunoaşterii: posibilitatea teoretic nelimitată de a cunoaşte, pe de o parte, şi obstacolele şi relativitatea actelor de cunoaştere şi creaţie culturală, pe de altă parte. Misterul, Marele Anonim, cenzura transcendentă, cunoaşterea paradisiacă şi cea luciferică, spaţiul mioritic, cultura minoră şi cultura majoră sunt concepte specifice gândirii şi limbajului filosofic blagian. Creaţia reprezintă o posibilitate de revelare a misterului, forma ei superioară fiind mitul [2, p.54]. În ideea de a-şi face demersul critic cât mai probant şi credibil, autorul face apel la istoria individului, la poetica textelor, fenomenologia imaginarului, psihologia artistică, psihanaliză, arhetipologie şi estetica mitului, năzuind la alcătuirea unui portret artistic cât mai apropiat de imaginea reală şi, desigur, potrivit perspectivei stilistice a genului, la decantarea cosmopeei poetice blagiene, înţeleasă de autorul Trilogiei culturii ca operă de artă. În poezie, Blaga este expresionist prin amploarea şi profunzimea cu care cultivă transcendentul, cosmicul, miticul, ilimitatul, apocalipticul, extaticul, prin interesul pe care-l arată tradiţiilor locale, credinţelor străvechi, reacţiilor omeneşti primare, precum şi naturii. Vom încerca, în continuare, să exemplificăm cele spuse mai sus cu câteva poezii din volumul Poemele luminii. În Lumina, este prezentată concepţia mitică potrivit căreia singura modalitate de a dobândi absolutul este întoarcerea la creaţiile şi formele iniţiale, la arhetipuri: ,,Lumina ce-o simt/ năvălindumi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceeansetată de viaţă?‖ Linişte este o altă creaţie ce conţine o altă credinţă străveche, potrivit căreia cei care au murit tineri şi „nelumiţi‖ îşi retrăiesc viaţa frântă în urmaşi: „Se spune că strămoşi, care au murit fără vreme,/ cu sânge tânăr încă-n vine,/ cu patimi mari în sânge,/ cu soare viu în patimi,/ vin,/ vin să-şi trăiască mai departe/ în noi/ viaţa netrăită―. Pax magna ilustrează credinţa după care sufletul omului are o structură bipolară: demonică şi angelică. În sufletul omului sălăşluiesc, deopotrivă, binele şi răul. Aceste atribute relevă ideea că Dumnezeu şi Satana au fost cândva fraţi: ,,Pesemne – învrăjbiţi/ de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana/ au înţeles că e mai mare fiecare/ dacă-şi întind de pace mâna. Şi s-au împăcat/ în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet/ credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna.‖ Evoluând fie spre un joc al formelor sonore, fie pierzându-se în intelectualitatea discursului logic în afară de expresionism, poezia modernă cunoaşte şi alte momente importante în dezvoltarea sa. Dincolo, însă, de orice formulă, năzuind la o definire integratoare, totalizantă, este incontestabilă noutatea liricii blagiene, care aduce în planul modernităţii creatoare o sensibilitate nouă şi complexă, „metafizică” şi „metapsihică”, situându-se de la început în orizontul misterului şi intrând în rezonanţă cu imemoriale mituri arhaice şi cosmogenezice, cu spiritul viguros al unui creştinism popular şi cosmic [ibidem]. Scindată între reificările planului imanent şi dorul de transcendenţă, înfiorând cosmosul vegetal şi anorganic, lirica lui Lucian Blaga, în calitatea ei de onto-poetică referenţială a modernităţii, este mereu ventilată şi animată de freamătul marilor antinomii, un principiu atât de generos în producerea de variabile textuale, acele constante ale structurării imaginarului artistic, fără de care mitologia operei, peisajul interior al acesteia nu se lasă dezvăluit [1]. În universul liric blagian cunoaşterea este secvenţializată în trei vârste fundamentale astfel încât fiecare ternar din fiecare vers este alcătuit dintr-o etapă biologică fundamentală (copil, tânăr, bătrân) corespunzătoare planului corporal, o stare afectivă (joc, iubire, înţelepciune) ce implică la rândul ei o participare intelectuală (râde, cântă, tace), îndreptată spre conştientizarea fiecăreia dintre cele trei vârste-cheie ale omului: „Copilul râde:/ «Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»/ Tânărul cântă:/ «Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!»/ Bătrânul tace:/ «Iubirea şi jocul meu enţelepciunea!»‖ (Trei feţe, volumul Poemele luminii, 1919). Tăcerea care a marcat atât biografia, cât şi poezia lui Blaga este aceea din care liric îşi extrage energia creatoare prin raportarea la sfera originară: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ În patria sa/ zăpada făpturii ţine loc de cuvânt./ Sufletul lui e în căutare,/ în muta, seculara căutare,/ de totdeauna,/ şi până la cele din urmă hotare./ El caută apa din care bea curcubeul./ El caută apa/ din care curcubeul/ îşi bea frumseţea şi nefiinţa.‖ Lebăda, după cum subliniază Mircea Itu în Indianismul lui Blaga, reprezintă prototipul de fiinţă nouă care îşi are propria casă în sine, şi nu este condiţionată de elemente singulare, descompuse ale realităţii: „Cântecul cosmic al lebedei nemuritoare simbolizează respiraţia lui Dumnezeu. Se reliefează ideea libertăţii câştigate prin spiritualitate. Lebăda sălbatică (hamsa) are o natură aparte. Pluteşte pe suprafaţa apei, merge pe uscat şi zboară în aer cu aceeaşi abilitate. Nu are un areal anume, un loc specific al ei, căci se simte oriunde în largul său. Ea semnifică esenţa divină, care, deşi imanentă individului, totuşi rămâne liberă în limitări, transcende viaţa obişnuită‖ [7]. Chiar atunci când esenţa divină este negată eul poetic îşi găseşte o altă identitate care, în cazul lui Eminescu, are natura unui terţ situat dincolo de credinţă şi nihilism, dincolo de viaţă şi moarte, regăsindu-şi împlinirea în identificarea cu arhetipul romantic: „Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni,/ Nici în viaţă, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii. […]// Nu ma încântati nici cu clasici,/ Nici cu stil curat si antic –/ Toate-mi sunt de o potriva,/ Eu rămân ce-am fost : romantic‖[1, p.124]. Prin urmare poezia în care terţul îşi face simţită prezenţa este una capabilă să traverseze diferitele domenii ale cunoaşterii şi să le structureze implicând activ existenţa subiectului şi a obiectului transdisciplinare, precum şi a terţului „care se află în străfundurile fiecărei discipline‖ [5], mai ales al poeziei. Astfel se revelează structura ternară a realităţii în care terţul face posibilă atât traversarea nivelurilor de realitate, cât şi interacţiunea subiectului cu obiectul în zona de nonrezistenţa corespunzătoare sacralităţii. Poezia lui Blaga este o poezie a elementelor : a luminii, dar şi a întunecatului imperiu al mumelor, a arderii şi a cenuşii, a zborului şi a căderii, poezie a pământului, dar totodată arzătoare aspiraţie de cucerire a celestului. În această lume, construită mereu nu ca închidere spre sine însăşi, ci ca deschidere spre absolut, elementele primordiale se constituie în urzeala nevăzută a spaţiotemporalităţii create [6]. Poezie a unei lucidităţi conceptive, ordonatoare, creaţia blagiană refuză spontaneitatea şi improvizaţia, desfăşurându-se, de la începuturile ei, după un anumit tip de gândire şi reflecţie poetică, sondând, cu antenele ei hipersensibile, astralitatea misterică a transcendentului. În evoluţia liricii lui Lucian Blaga, succesiunea ipostazelor eului reflectă raportul dintre sine şi lume (eul stihial, eul problematic, alienarea, eul reconciliant), se asociază cu o anumită geografie simbolică şi se transpune în limbajul aplecat asupra tainelor lumii. Imperativul categoric al „manifestării eului dictatorial, care comandă totul se impune ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul întreg" [3], [1]. În genere, poezia lui place, moderniştilor (prin limbajul şi spiritualitatea ei), place şi tradiţionaliştilor pentru că valorifică miturile, arhetipurile şi vede în sat centrul spiritual al lumii. Moderniştii văd în el un inovator în plan formal (tehnica expresionistă), tradiţionaliştii şi-l revendică prin puterea lui de a da viaţă miturilor şi arhetipurilor prelatine. Eliberaţi de prejudecăţile pe care le-a sădit în noi critica dogmatică şi, sub unele aspecte, chiar critica estetizantă din epocă, este cazul de a-l citi pe Blaga din alt unghi, altă optică .