Evoluţia etimologică a cuvântului Crăciun
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
628 14
Ultima descărcare din IBN:
2024-01-11 19:46
SM ISO690:2012
JELEVA, Elena, CUŢITARU, Natalia. Evoluţia etimologică a cuvântului Crăciun. In: Роль образования в подготовке конкурентоспособных специалистов. Студенческие исследования, Ed. 3, 28 aprilie 2016, Comrat. Комрат 2016г: Научно-исследовательский Центр «Прогресс» при Комратском госудаврственном университете, 2016, pp. 31-34.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Роль образования в подготовке конкурентоспособных специалистов. Студенческие исследования 2016
Conferința "Роль образования в подготовке конкурентоспособных специалистов. Студенческие исследования"
3, Comrat, Moldova, 28 aprilie 2016

Evoluţia etimologică a cuvântului Crăciun


Pag. 31-34

Jeleva Elena, Cuţitaru Natalia
 
Universitatea de Stat din Comrat
 
Disponibil în IBN: 19 noiembrie 2019


Rezumat

Studiul de față își propune să prezinte evoluția etimologică a cuvântului Crăciun în opinia lingviștilor și prezentarea etimoanelor termenului.Lungile discuții pe marginea cuvântului crăciun au fost cauzate de caracterul absolut original al termenului pe care poporul român l-a ales pentru numirea sărbătorii Nașterii Domnului Isus Hristos. Numele dat de popoarele romanice apusene sărbătorii Nașterii Domnului nu mai conțin nici un echivoc. Este unanim recunoscut că (it.) Natale, (catal.) Nadal, (pg.) Natal, (fr.) Noel sunt continuatorii latinesculuinatalis iar (sp.) Novidad al lui nativitas. Trebuie totuși amintit că există în graiul provensal și cel franco-provensal un termen care coexistă cu Noel și care folosește un derivat de la calo, are (chemare) și anume calendas, este vorba despre tzalende cu înțeles ca și în limba română de Crăciun [6]. Sunt și cercetători pentru care originea latină este mult mai puțin convingătoare în fața etimonului grec. Printre ei M. Gârnițeanu. El respinge etimologiile propuse până la el: calationem și creationem‖păcătuiesc în privința genului‖ crastinum (al lui Hașdeu) format din cras+ajun adică cratajunum (cu înțeles de mâine, după ajun) propune o soluție ‖izolată și prea artificială pentru mintea poporului care a format cuvântul crăciun, așa că se îndreaptă spre greci ‖cu care românii au mers mână în mână‖. Bizantinii spuneau to tou Christou genethlia, iar grecii de azi zic Christon gena. ‖Prin urmare Cristigenus>Christgiun> Crăgiun, undegenus (naștere) e neutru ca și Crăciun și ca și în greacă. Asta-i originea‖. Numai că ea a fost respinsă categoric de T. Diaconescu, și alți lingviști, pe motiv că nu respectă legile fonetice ale limbii române. Unul din susținătorii etimonului slav, Miklosich și-a fundamentat teoria pe existența unui paleoslav κρατγη și pe prezența în limbile slave a termenului: la bulgari kracun, la ruteni kraciun (forma normală) și kereciun, kreciun (forme dialectale), la sârbi și la ruși korociun (vechea rusă) șikaraciun (în cea nouă) și chiar și la unguri karacsony. După părerea lui T. Papahagi e greu de crezut că românii, pentru care Crăciunul a fost un eveniment de mare importanță, să fi așteptat venirea slavilor în bazinul dunărean și apoi târzia lor creștinare pentru a primi de la ei cuvântul creștin. Iar, dacă mai adăugăm și faptul că termenul este prezent în limbile slave învecinate, putem lesne vedea de ce unii lingviști l-au considerat un termen slav. Replicile celor care susțineau latinitatea termenului au fost prompte, categorice și nu puține la număr. Cercetătorii care nu s-au lăsat convinși nici de originea slavă, nici de cea latină, s-au îndreptat fie spre un filon grec, fie spre o limbă din substrat, astăzi stinsă. H. Schuchardt demonstrează inexactitatea teoriei prin argumente de ordin lingvistic: la nici unul din popoarele slave termenul ‖crăciun‖ nu este general, ci regional și foarte rar, fiecare dintre popoare având pentru denumirea sărbătorii un alt termen: în (ucr.)rizduó, (rusă) rozdestono, (poloneză) bozyc, (sârbo-croată) bozic, (slovacă) bozic, etc., termenul ‖crăciun‖ apare la popoarele slave numai din vecinătatea lumii romanice. Forma cu totul specială a lui crăciun din limba română a fost subiectul unor lungi discuții, fiindu-i atribuite diverse origini: tracă, greacă, slavonă și chiar albaneză. Cele mai argumentate și convingătoare ipoteze au fost, însă, cele care susțineau originea latină a termenului, dar lucrurile nu s-au simplificat nici acum căci au fost multe etimologii latine care au fost propuse ca bază pentru cuvântul crăciun: christi jejunium, carnatione, incarnatione, calationem și creatione sunt doar câteva dintre ele. Doar ultimile două au reușit să atragă mai mult atenția, celelalte fiind considerate „fanteziste‖, iar ultimul pare a se bucura de argumentele cele mai veridice și cele mai logice atât din punct de vedere lingvistic cât și istoric. Teza lui Al.Graur potrivit căreia crăciun este urmașul latinescului creatio-one, dar forma românească este preluată de la slavoni, pe motiv că potrivit legilor fonetice românești nu ar fi putut legată de crăciun, a fost respinsă e numeroși lingviști care au demonstrat, pe de o parte că a fost posibilă trecrerea lui creatione la crăciun pe teritoriul actualei Românii, iar pe de altă parte că este imposibil ca românii să fi așteptat creștinarea slavilor (petrecută relativ târziu) pentru a împrumuta de la ei termenul pentru o noțiune așa de importantă cum este cea a ‖sărbătorii Nașterii Domnului‖ [2]. Acestor etimologii O. Densușianu le propune adevărul istoric că românii au ținut de biserica Romei până în secolul al IX-lea, afirmație la care dacă alăturăm pe cea a lingviștilor că toate noțiunile fundamentale creștine (Dumnezeu, biserică, botez, cruce, etc.) ne-au venit din latinește, rezultă că daco-românii nu au putut rămâne fără o noțiune creștină tot fundamentală cum este Crăciunul, până la creștinarea slavilor și organizarea lor religioasă. Tot pe adevăruri istorice se bazează și contraargumentarea lui D. Onciu: ‖până la încreștinarea bulgarilor, românii au avură în Biserică limba latină, de la care ne-au rămas terminații de origine latină‖ și Xenopol: ‖înainte de creștinismul bulgar la români era un creștinism român‖[1],[4]. S. Pușcariu, folosindu-se de argumentarea lui C. Jiraceh pentru cuvântul slav koleda care este împrumutat din latină înainte de prefacerea luil în r și-a exprimat părerea că și Crăciun ar fi fost importat, din această sferă a cultului religios ca și kolida, din Dacia, dar într-o epocă mai târzie când lintervocalic din latinescul calatio devenise r românesc. Lingviștii care au pledat pentru originea latină a cuvântului Crăciun au propus mai multe etimoane: 1. Cea mai veche explicație aparține lui Ion Bohh; el propune incarnatio-onis, preluat apoi în lexiconul Budan, carnatione însă nu este acceptată de lingviști. 2. Hașdeu propune crastinum care ar fi dat ‖crăciun„ pornind de la termenul din latina populară de crastium (cu sens de ‖mâine, a doua zi‖), iar pentru modelarea finalului admite ca și Schuchardt influența lui ‖ajun‖ care a făcut ca finalul să fie ‖crăciun„ și nu ‖crăciune‖. Rosetti respinge această ipoteză pe motiv că în română, pornind de la crastinum [5.P.64] s-ar fi ajuns la crașten, V. Stăneiu o înlătură ca fiind ‖etimologie fantezistă‖. 3. Alte etimologii propuse au fost: cea a lui Vailland quartum(je)junium, un etimon reconstruit care are sensul de ‖post care durează de la 12 noiembrie până la 24 decembrie‖. 4. Hugo Schuchardt propune și el o etimologie considerată ‖fantezistă‖ și anume Christi jejunium, cu înțelesul de ‖postul lui Christos‖ Rosetti spune că din acest etimon ar trebui să avem în română creșcui. 5. Una din etimologiile care s-au bucurat de cei mai mulți susținători este calatio-onis adusă în discuție pentru prima oară de P. Papahagi susținut de T. Papahagi, V. Bogrea, S. Pușcașu, Th. Capidan, N. Drăgan, P.P. Panaitescu, V. Streinu, P Gârboviceanu, N. Niculescu-Leordeni, I. Ionescu. 6. Lingvistul ieșean Aron Densușianu este susținătorul etimonului latin creatio-onis, care a avut și el mulți adepți: O. Densușianu, P. Caraman, Rosetti, Graur, Ivănescu, Th. Manolache, D. Bălașa [2], [5.p.52]. T. Diaconescu face o analiză mai amănunțită a evoluției latinescului creatio spre românescul ‖crăciun‖, în plan semantic și morfologic, ținând cont și de realitățile istorice ale perioadei când creatio a ajuns pe teritoriul carpato-dunărean, și ajunge la concluzia că pentru a înțelege evoluția acestui cuvânt pe teritoriul românesc trebuie să renunțe la ‖teoriile puriste‖ și anume la ‖mitul unui creștinism primar ortodox, și la ideea unui creștinism daco-roman separat de goți‖. Crezul că numele Crăciun oglindește o erezie, și că este de origine populară trebuie și el înlăturat [4]. Etimonul creatio a stârnit controverse și în ce privește evoluția sa fonetică spre crăciun. O problemă importantă este cea a cunoașterii perioadei în care această evoluție s-a produs. T. Diaconescu, luând ca punct de reper data creștinării slavilor (sec. IX) și prezența în toate dialectele românești a termenului ‖Crăciun‖, demonstrează, pe de o parte că până în sec. al IX-lea termenul sa fixat așa cum l-au luat slavii, iar pe de altă parte că termenul a suferit transformările fonetice până la despărțirea dialectelor de sud de dialectul daco-român și ajunge la concluzia că modificările au început din stadiul latinei populare (sec. II-IV) și s-au încheiat aproximativ în sec. al VIII-lea. În latina populară s-a produs trecerea lui t+i+o, prin palatizare și asimilare la c (fapt dovedit de inscripții) iar în perioada de formare alimbii române (sec. V-VII) s-a produs închiderea lui o+n+vocală la u [7]. Însă T. Papahagi îl contrazice deoarece termenul crăciun a trecut printr-o fazăcreciun, iar în cre silabă inițială neaccentuată urmată de o silabă fără vocală palatală re-trece la – ră- nu numai în cuvinte din graiul daco-român ci și la aromâni. Prin urmare nu avem de ce să apelaăm la filiera slavă. Al. Graur ne oferă o altă explicaţie a trecerii cre + la cră + şi anume prezenţa unui r dur în acord cu n (cf. crăpa < lat.crepare) iar silaba ti a urmat regulilor cunoscute spre ci. Având în vedere aceste fapte Rosetti spune că urmând legile evolutive române am avea în română creciune, aşa că apelează la termenul slav kracun care, fiind în vecinătatea limbilor romanice, poate fi considerat continuatorul latinescului creatio, ajuns la slavi prin limba bisericii, prin mai multe centre de iradiere: Bizanţul, Aquila, Salona, Simium. Urmând legile fonetice slave trecerea lui crea - la kra - şi alui - one la - un se face sub influenţa unor legi fonetice normale pentru aceată limbă. La etapa actuală, în urma numeroaselor discuții, se poate afirma fără echivoc că termenul crăciun este moștenit direct din limba latină din creatio care nu are nevoie de un intermediar slav, transformările sale fonetice fiind pe de-a-ntregul posibile pe teritoriul limbii române, și ele au fost deja încheiate în epoca creștinării slavilor.