E bine cunoscut argumentul că problematica guvernării de coaliție este astăzi pentru noi una deosebit de actuală, deoarece Republica Moldova e un stat nu pur și simplu în tranziție, ci într-o tranziție tărăgănată spre democrație. Este un stat menit să fie guvernat de coaliție, aceasta reflectând deocamdată la noi incapacitatea elitei politice de a se responsabiliza până la capăt. Coaliția o definim drept o uniune de partide politice în vederea atingerii anumitor scopuri. În știința politică, problema coalizării partidelor se bucură de o atenție sporită. Rolul partidelor politice de a găsi limbaj comun și a realiza un consens este foarte important în societățile democratice, îndeosebi în cele plurale. Pornind de la realitățile Republicii Moldova, putem consemna trei tipuri de coaliții: blocul electoral, blocul politic și coaliția de guvernământ [1]. Cel mai cunoscut model de formare a coaliţiilor este cel al lui William Riker (1962). Acesta teoretizează ceea ce se va numi coaliţia minimal câştigătoare. Autorul pleacă în argumentaţia sa de la definirea partidelor ca urmărind obţinerea de funcţii. Modelul lui Riker priveşte partidele ca actori unitari şi susţine ideea că o coaliţie câştigătoare va cuprinde atâtea partide cât e necesar să asigure majoritatea, dar nu mai multe, astfel încât beneficiile să nu se împartă şi cu partide care nu sunt necesare asigurării majorităţii [2]. Coalizarea partidelor politice reprezintă o necesitate imanentă în cazul democrațiilor nemajoritare. În Republica Moldova, având o democrație neconsolidată cu tendințe pronunțate de majoritarism, avem câteva cazuri de guvernări de coaliție. Alianța pentru Democrație și Reforme (ADR) a fost prima coaliție de guvernare din Republica Moldova, formată de către numeroase partide noncomuniste. Această coaliție a obținut majoritatea necesară în Parlamentul Republicii Moldova după alegerile parlamentare din 1998, dar pentru un timp scurt. Alianța a fost marcată de instabilitate politică cronică, ceea ce a împiedicat realizarea unui program coerent de reformă. Dezacordurile apărute în cadrul Alianței pentru Democrație și Reforme, cauzate în special de nemulțumirea privind distribuția portofoliilor, au condus la dispersarea acesteia și la victoria copleșitoare a comuniștilor în alegerile parlamentare din 2001. Noțiunea de ,,democrație” a fost compromisă. Deci, prima experiență de guvernare în coaliție, fiind determinată de declarații democratice, s-a compromis pănă la urmă în fața alegătorilor. ADR-ul în ’98-’99, prin incapacitatea de a-și realiza programul, a deschis calea triumfului Partidului Comuniștilor. O a doua încercare de a consolida democrația revine Alianțelor pentru Integrare Europeană-1 și 2. Însă acestea practic nu au învățat din precedenta experiență de coaliție. Alegerile din 29 iulie 2009 au fost câștigate de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova care primește 48 de locuri, iar partidele de opoziție 53 de locuri din 101 în cadrul parlamentului. 52 de voturi fiind necesare pentru a alege speakerul și prim-ministrul și 61 de voturi pentru a alege președintele. Tensiunile din cadrul Alianței pentru Integrare Europeană-2 au luat amploare după incidentul de pe 23 decembrie 2012 din Pădurea Domnească, soldat cu moartea lui Sorin Paciu. Atmosfera în coaliția de guvernământ a luat amploare după ce președintele PLDM, Vlad Filat, a denunțat la 13 februarie 2013 Acordul Alianței, invocând imposibilitatea realizării programului de guvernare din cauza concentrării instituțiilor statului și mass-media în mâna unor „structuri oligarhice”. Celelalte două partide, PD și PL, au acuzat PLDM de trădare și de declanșare a unei noi crize politice ce ar putea compromite visul european moldovenesc. Tensiunile dintre componentele Alianței, înrăutățirea situației economice și impunerea pe prim-plan a intereselor personale au condus la destrămarea Alianței. Visul democratic al Republicii Moldova iarăși a fost compromis. Coaliția Pro-Europeană poate fi considerată una mai reușită în comparație cu cele precedente în realizarea obiectivelor de guvernare. Ea a contribuit esențial la apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană. Sub egida Coaliției, Republica Moldova și Uniunea Europeană s-au angajat în negocierea unui document destul de ambițios, un Acord de Asociere. În același timp, autoritățile europene au negociat cu Guvernul RM și au definitivat Planul de Acțiuni în domeniul liberalizării regimului de vize [3], care conținea patru blocuri importante: securitatea documentelor; imigrația ilegală; ordinea publică și securitatea; relațiile externe și drepturile fundamentale. Despre calitatea implementării unor anumite reforme putem să judecăm bazându-ne pe faptul că Republica Moldova a fost invitată la summitul UE de la Vilnius, din 28-29 noiembrie 2013, pentru a parafa Acordul de Asociere, care a fost semnat la 27 iunie 2014. Astfel, pe 27 iunie 2014, la Bruxelles, Prim-ministrul RM, Iurie Leancă, a semnat Acordul de Asociere dintre RM și UE. Din partea UE, Acordul a fost semnat de Președintele Consiliului European – Herman Van Rompuy, Președintele Comisiei Europene – Jose Manuel Barroso, precum și de șefi de state și guverne din cele 28 de țări membre ale UE. Pe 2 iulie, Parlamentul RM a ratificat Acordul de Asociere, cu 59 de voturi pentru și 4 voturi contra. În urma scrutinului de la 30 noiembrie 2014, după o campanie în care toți actorii politici și-au aruncat cu pietre unul în altul și după ce a fost scos din cursa electorală cel mai aprig concurent al politicienilor consacrați din Moldova – Renato Usatîi, ne-am pomenit cu o coaliție minoritară formată din 42 de deputați (Partidul Democrat + Partidul Liberal Democrat), numită Alianța pentru o Moldovă Europeană. După o tentativă de votare eșuată a Guvernului, candidatura funcției de Prim-ministru fiind cea a lui Iurie Leancă, a doua tentativă a fost votată, de data aceasta schimbându-se liderul Guvernului, acesta fiind omul de afaceri Chiril Gaburici. Această candidatură a întrunit numărul de voturi necesare, pentru ea votând deputații fracțiunii Partidului Democrat, cei ai Partidului Liberal Democrat și cei ai Partidului Comuniștilor. Totuși, după scrutinul din 30 noiembrie au urmat câteva evenimente care au avut o mare pondere asupra societății moldovenești. Vorbim în special despre instabilitatea de pe piața valutară din Republica Moldova, care a creat un haos total și a dus societatea civilă la disperare. Această instabilitate s-a datorat unui jaf imens pe care l-a îndurat și îl îndură poporul moldovenesc, avem o sustragere de miliarde de dolari de la UniBank, Banca Socială și Banca de Economii, care a adus un prejudiciu imens bugetului statului. Societatea a obosit, și pe bună dreptate, de aceea în data de 3 mai 2015, Platforma Civică pentru Dreptate și Adevăr a organizat un protest amplu în Piața Marii Adunări Naționale, care a avut o amploare neașteptată. În piață s-au adunat peste 50 000 de oameni îndurerați și obosiți de munciună și ,,fărădelegile” la care asistă și au cerut demisia guvernului, demisia organelor de justiție în frunte cu Procurorul general, demisia directorului Centrului Național Anticorupție. Se spune că fiecare popor are guvernarea care și-o merită, de aceea considerăm că societatea civilă trebuie să se impună mai activ și să dovedească că într-adevăr ,,democrația este puterea poporului”. Pornind de la enunțurile de mai sus recomandăm următoarele măsuri: clasa politică din Republica Moldova trebuie să dea dovadă de o deșteptare în sensul deplin al cuvântului, de o responsabilizare mai mare și de voință politică în promovarea valorilor și principiilor democratice; o guvernare de coaliție cît de cît eficientă în condițiile Republicii Moldova este posibilă doar prin intermediul unei culturi a negócierilor, a dialogului. Astfel de cultură este imanentă procesului de guvernare într-un stat democratic și sănătos. De aceea, consider oportună pentru toate componentele guvernării de coaliție, dar și pentru opoziție, să însușească și să demonstreze de facto un grad adecvat de cultura a dialogului, cultura a negocierilor, cultura a compromisului, cultura a consensului.