Scriitor cu resurse lexicale şi stilistice complexe şi diversificate, T.Arghezi este unul dintre scriitorii români exemplari pentru literatura secolului XX, astfel încât prezenta teză de licenţă fiind rezultatul unor cercetări, şi-a propus să contribuie, cu resursele sale, la mai buna cunoaştere a creaţiei scriitorului Tudor Arghezi ce domină întreaga poezie românească posteminesciană. Majoritatea criticilor interbelici (E. Lovinescu, G. Călinescu, P. Constantinescu, V. Streinu, Şerban Cioculescu, Mihai Ralea) a salutat valoarea de excepţie a poeziei argheziene, fenomenul arghezian. Debutul său în volum, destul de târziu, la vârsta de 47 de ani, cu volumul Cuvinte potrivite, nu a rămas fără ecou în literatura română, fiind foarte controversat: una dintre cele mai dure reacţii vine din partea lui Ion Barbu, care îl consideră poetul refuzat de Idee, Arghezi fiind un poet al materialităţii. Arghezi a revoluţionat poezia românească de până la el. Afirmaţia lui Mihai Ralea după care, într-un fel s-a scris in poezia românească până la el şi în cu totul alt fel după el, este profund adevarată. Activitatea literară a lui Arghezi s-a desfăşurat şi într-o varietate de forme publicistice fără precedent. Astfel, Arghezi a alternat poezia cu ziaristica, a fondat reviste şi ziare, a scris pamflete, romane şi povestiri. Se poate spune că Arghezi a fost o personalitate singulară şi incomodă care, chiar dacă a colaborat la numeroase publicaţii, nu a aderat afectiv şi intelectual la spiritul acestora. Ca şi Al. Macedonski mai devreme, Arghezi străbate în mod firesc mai multe şcoli şi vârste literare, astfel încât se poate spune că a interferat cu toate curentele literare ale epocii sale, fără însă ca vreunul să îl poată revendica în mod legitim. Arghezi a debutat sub semnul influenţei parnasiene, fără a neglija însă unele teme, toposuri sămănătoriste, cultivate însă într-un moment în care această orientare era în disoluţie (Arheologie, Belşug, Inscripţie pe o casă de ţară). Poeziile cu care Arghezi atrage pentru prima dată atenţia sunt cele din ciclul Agate negre, un ciclu poetic unitar, care nu excelează prin originalitate, din care autorul nu va publica în volum decât câteva. Inspiraţia şi tonalitatea sunt baudelairiene, existând însă şi ecouri din Eminescu, ecouri ce vor persista până târziu în creaţia elegiac-sentimentală a poetului. În aceste versuri de început se fac simţite şi tonalităţile de revoltă socială (Rugă de seară). Arghezi îşi consolidează în această primă etapă o mai largă reputaţie de pamfletar de o mare violenţă verbală şi de o totală lipsă de reverenţă la adresa personalităţilor epocii. Se poate spune că, la fel ca în cazul lui Macedonski, omul a dăunat multă vreme operei. După apariţia ziarului propriu, Bilete de papagal, scriitorul îşi afirmă în mod plenar dubla sa vocaţie: aceea de poet şi de pamfletar liric [3,p.156]. Deschiderea tradiţionalism – modernitate e transpusă de Tudor Arghezi în Psalmi, realizându-se o distincţie între cuvântul-scris şi cuvântul-melodie, preferându-se eliberarea de limitele şi tiparele formei şi cultivându-se libertatea în expresia lirică. Poezia creştină, parte integrantă a religiosului, a lăsat cale liberă, pentru mulţi poeţi ei epocii, dorinţei de căutare a misterului Creaţiunii. Obiectul ca si subiectul poeziei raman la fel de confuze in conceptia si practica poetica a lui Tudor Arghezi si chiar in asta consta ―postmodernismul‖ sau involuntar, in cautarea lor obsedantă. In alta ordine, daca am elimina retorica ―revoltei‖, am constata ca mecanismele retoricii traditionale, in ceea ce priveste conceperea actului poetic, nu au fost nicidecum abandonate si ca, atunci cand nu eminescianizeaza, Arghezi este un tipic poet traditionalist, mai canonic decat Vasile Voiculescu si mai ―eminescianizat‖ decât Eminescu. Pentru a modifica optica discursului mimetic post-eminescian, Tudor Arghezi va conduce o triplă polemica cu institutiile eminescianitatii; va reforma radical obiectul poeziei, va deconstrui statutul elitist-titanian al subiectului poetic si va institui o alta directie a tradiţiei. Al doilea moment important in evolutia poeticitătii românesti îl reprezintă tentativa argheziană de ieşire din matricea metafizică, prin infuzarea discursului cu alta materie lirică, de provenientă impură, prozaic-realistă, care sa conducă la actul reformator de dez-metafizicizare a tradiţiei poetice: aceasta in ceea ce priveste obiectul poeziei, pe de o parte, iar – pe de alta parte – numai odată cu Arghezi se observă straduinţa programatică de a separa subiectul poetic de o descendenţă transcendentală, conţinută in mitul poetului inspirat de tipologia orfic-romantică. Are loc o disipare si o slabire cvasi-postmodernista a subiectului tare, absolutist-eminescian, printr-o razvratire totala fata de instanta transcendenta si prin substituirea acesteia cu o instanta imanenta mai supla, aproape domestica. Asemenea reformulare revolutionara a poeticitatii a facut din Arghezi un anti-Eminescu, deschizator de drum pentru avangarde si post-avangarde, omologat ca atare de avangardisti chiar inainte de debutul editorial al poetului din 1927. Prezintă interes semnificaţiile poeziei religioase din perioada interbelică, printr-o preliminară încadrare a fenomenului literar arghezian în contextul literar şi istoric, prin care sunt explorate semnificaţiile ideologice şi filosofice dominante în epocă, raporturile, paradoxale adesea, dintre tradiţie şi modernitate. Am găsit motivantă această axiomă, acsându-ne pe faptul că modernismul se defineşte şi el prin două ipostaze, pe de o parte spiritul modern care urmăreşte continuarea tradiţiei vii, iar pe de altă parte, eliminarea unor forme şi modalităţi neaderente tradiţiei adânci (Z. Ornea). În acest context ―cazut‖ prin Poezie, Arghezi îşii găseşte izbăvirea tot prin mijloacele intrinseci ale Poeziei. La originea atitudinii contestatare, nonconformiste a poetului se află, astfel, o exacerbare a facultăţilor perceptive, pe fondul unui deficit general al înţelegerii. Vederea monstruoasă şi sensibilitatea exacerbată alimentează în egală măsură arta poetului, dar şi pe aceea a pamfletarului. Râsul scriitorului satiric se declanşează întotdeauna în momentul în care surprinde ridicolul sau grotescul, stări limită ale condiţiei umane. Atitudinea generală a scriitorului e aceea de opoziţie, de înverşunare pătimaşă care îşi depăşeşte uneori obiectul. Poetul se află, de altfel, la antipodul artistului clasic, el nu încearcă să sublimeze impulsurile care provin din infernul său lăuntric. Există însă şi oaze de frumuseţe calmă în universul arghezian, încât spaţiul edenic al lui Arghezi este cel bucolic, al naturii simple, al copiilor, gâzelor şi animalelor. Gândirea, pe care poetul o numeşte, într-un vers, ―otravă‖ intervine în acest univers edenic cu îndoielile şi spaimele ei, astfel încât acest paradis dobândit e doar bucolic [4, pp.39-40]. Tudor Arghezi, poet interbelic, reprezentant al directiei moderniste, alaturi de Bacovia, Blaga, Barbu. Numele sau se lega in constiinta publica de doua volume din cele scrise: ―Cuvinte potrivite‖(1927) şi ―Flori de mucigai‖(1931), prin care se produce o revolutionare a limbajului si a imaginarului poetic. Considerat a fi al doilea mare poet roman (dupa M. Eminescu), Tudor Arghezi impresioneaza prin grandioasa viziune cosmică, prin atmosfera biblică a multora dintre poeziile sale, ca si prin profunzimea ideilor filosofice: Atmosfera biblică, ideea duratei (veac), a morţii, a reintoarcerii in lut, străbat ca un fum de smirnă toate poeziile argheziene oricât de aparent pitoreşti (G.Calinescu). În viziunea lui Mircea Braga [1,p.16], poezia devine un dicţionar în mişcare, dacă noţiunile de voinţă, inteligenţă, imaginar şi limbaj, subscrise trăitului, se exteriorizează prin cele două moduri de a fi în lume. Aşadar, în perioada interbelică poezia are meritul de a redeschide calea către sacru, cu posibilitatea de a recupera dimensiunea transcendentă a experienţei umane, reactualizând, totodată, şi resursele tradiţionale ale culturii universale [Ibidem, p.59]. Influentat de Baudelaire, el introduce în literatură noţiunea de estetică a urâtului, prin care se întelege transfigurarea urâtului în artă, pe de o parte prin eliminarea prejudecatii conform careia ar exista un lexic poetic si unul nepoetic, pe de alta parte prin introducerea in poezie a unor zone marginale ale socialului (mediul inchisorii – in vol ―Flori de mucigai‖). Oricum, debutul a insemnat succes răsunator, iar cariera ulterioară a poetului a stârnit vii controverse. Admirat si considerat primul poet de mare valoare de după Eminescu de către critici importanţi ai momentului (G. Calinescu, Serban Cioculescu), Arghezi a fost, totodata, obiectul unei contestări violente din partea altor confraţi (Ion Barbu, Eugen Ionescu). Spiritul arghezian este prin natura lui constituit din paradoxuri, asa că polarizarea categorică a opiniilor critice nu are de ce să ne surprindă. Polemist de mare talent, incisiv cu contemporanii, era firesc să genereze in rândul acestora controverse vii. Modernismul poetului priveşte preocuparea acestuia expresă, explicită, aproape obsesivă, pentru teoretizarea actului poetic. Intr-un articol din 1927, autorul isi explica interesul pentru expresivitatea cuvintelor:  Preocuparea pentru o poezie de cunoaştere, care vizează metafizicul şi îşi propune să fie o ,,nouă etică‖ sau chiar o nouă religie – ex. Lucian Blaga, vol. ,,Poemele luminii‖ (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte.// Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină...)  Apelul la funcţia simbolică a limbajului (ex. Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia)  Principiul disonanţei (nepotrivirii) care se manifestă între conţinut şi formă, întreg şi părţile lui sau părţile aceluiaşi întreg. El se manifestă, de asemenea, la nivelul eului poetic, prins între trăiri antagonice, între care nu există nicio posibilitate de conciliere (ex. Tudor Arghezi – Psalmi; Lucian Blaga – cunoaşterea luciferică /vs./ cunoaşterea paradisiacă; George Bacovia – spleenul, dorinţa de evaziune /vs./ agorafobie)  Fragmentarismul – poemul modernist se constituie din secvenţe fără legături evidente între ele, între care există mai degrabă tensiuni decât consonanţe (ex. poezia avangardistă) Depersonalizarea: Edgar Allan Poe arată că sentimentul (cultivat de romantici) reprezintă o ,,intoxicaţie a inimii” şi este impropriu în travaliul artistic, care trebuie să fie o elaborare ,,la rece”. Sub influenţa lui Poe, Ch. Baudelaire considera, la rândul său, că poetul trebuie să renunţe la ,,sensibilitatea inimii”, înlocuind-o printro ,,sensibilitate a imaginaţiei”. Se ajunge astfel la o lirică depersonalizată, in care eul poetic tinde să fie o prezenţă tot mai discretă.  Dezumanizarea: reprezintă faza accentuată a depersonalizării, se manifestă mai ales în modernismul sec. al XX-lea. Termenul a fost introdus de filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset în eseul ,,Dezumanizarea artei”. El consideră arta modernă o artă dezumanizată, din care subiectul uman a dispărut sau e plasat într-o poziţie periferică, fiind înlocuit de obiecte, iar marile teme artistice (dragostea, moartea, timpul) sunt parodiate.  Estetica urâtului: Charles Baudelaire spunea: ,,E un miraculos privilegiu al artei că oribilul, artistic exprimat, devine frumuseţe şi că durerea ritmată şi cadenţată umple spiritul cu o bucurie liniştită.” Se consideră, de asemenea, că nu există cuvinte frumoase (poetice) şi urâte (nepoetice). Frumuseţea cuvintelor rezultă din context şi din ceea ce noi dorim ca ele să exprime (Tudor Arghezi – vol. Cuvinte potrivite, Flori de mucigai; poezii – Testament, Psalmi, Tinca, Sici Bei etc.)  Principiul fanteziei dictatoriale: poetul modernist nu mai ,,redă” / ,,exprimă”, ci îşi propune să creeze universuri posibile, care se supun doar propriei sale imaginaţii (Ion Barbu – Uvedenrode; Tudor Arghezi – Flori de mucigai)  Indiferenţa la gustul publicului comun (numită de Hugo Friedrich ,,plăcerea aristocratică de a displăcea” – George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu). O cale frecventă de acces catre poezia lui Tudor Arghezi este aceea de a-l compara cu marele sau inaintaş, Mihai Eminescu. Motivul principal pentru aceasta raportare este ca mai toti poetii care au scris dupa moartea lui Eminescu au stat sub influenta acestuia, raportandu-se – mai mult sau mai putin deschis – la modelul sau. Un al doilea motiv priveste felul in care actionează mitul eminescian al „poetului nepereche‖ asupra publicului si criticii din Romania. Timp de aproape un secol de la „sanctificarea‖ lui Eminescu, nimeni – in afara catorva voci răzleţe, repede condamnate la tacerea de gheata rezervata blasfemiatorilor – nu a cautat alt reper in poezia romaneasca. Totul incepea de la el, fiecare nou poet se compara, inevitabil, cu el. Este arhicunoscuta sentinţa criticului G. Calinescu: poezia secolului al XX-lea va sta intru totul sub auspiciile lui Eminescu. Desigur, în orice literatură, e nevoie ca scara de valori constituită la un moment dat să fie reanalizată şi, eventual, reorganizată. Numai că acest proces nu se poate realiza cu criterii extra estetice: „Poetul e un fel de alchimist care poate genera euri sau fragmente de eu, cu condiţia să-şi anuleze propria subiectivitate‖ [3, p.127]. Mărturisit sau nu, creatorii din orice timp au căutat să-şi exprime un crez artistic, să se definească în raport cu propria operă, cu tendinţele estetice şi culturale ale epocii în care au trăit, să se transforme într-o voce autentică, unde experienţele eului, care îşi caută diverse modalităţi de expresie şi încearcă să se regăsească în interiorul unei paradigme care se integrează în sfera poeticului.