| Articolul precedent |
| Articolul urmator |
 |
 628 10 |
| Ultima descărcare din IBN: 2024-01-09 19:33 |
| Căutarea după subiecte similare conform CZU |
| 113:23 (1) |
| Metafizică (121) |
| Religii cu originea în subcontinentul indian. Religia hindusă în sens larg (20) |
 SM ISO690:2012BONARI, Artiom. Perspectiva postmodernista asupra religiei. In: Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: : Ştiinţe umanistice, 25-26 aprilie 2018, Chişinău. Chişinău: Centrul Editorial-Poligrafic al USM, 2018, SU, pp. 3-5. |
| EXPORT metadate: Google Scholar Crossref CERIF DataCite Dublin Core |
| Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: SU, 2018 |
||||||
|
Conferința "Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: Ştiinţe umanistice, 25-27 aprilie 2018: " Chişinău, Moldova, 25-26 aprilie 2018 | ||||||
|
||||||
| CZU: 113:23 | ||||||
| Pag. 3-5 | ||||||
|
||||||
 Descarcă PDF |
||||||
| Rezumat | ||||||
Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă acestuia un sens existenței sale care depășește viața sa biologică. Dar cât de valabilă ar fi în prezent? Critica religioasă are o istorie îndelungată, datând încă din secolul V î.e.n. în Grecia antică, cu Diagoras, „ateul” din Melos, și secolul I î.e.n. în Roma, cu De Rerum Natura lui Titus Lucretius Carus și continuând până în prezent. Criticii consideră că religia este depășită, dăunătoare individului (îndoctrinarea copiilor, vindecarea prin credință, circumcizia), dăunătoare societății (războaie sfinte, terorism, risipa resurselor), împiedică progresul științific și încurajează acțiunile imorale (cum ar fi jertfa de sânge, discriminarea împotriva homosexualilor și femeilor). Prin sita aceluiași raționament e trecută și contribuția divinității, indiferent de religia din care provine, la dezvoltarea socială, mulți fiind de părere că a devenit irelevantă în contextul actual, cu atât mai mult, cu cât pleiada de zeități pe care o oferă diversitatea religioasă e extrem de vastă și inconsecventă. Credem că putem avea îndoieli cu privire la diferența dintre ateism și credința în Dumnezeu, dacă credința în Dumnezeu nu este o cultură a ateismului și dacă nu trece prin anumite etape atee. Există o critică, nu numai a idealizării și rugăciunii, dar și o critică ontologică, după cum a spus și Heidegger – ,,Ea nu știe nici rugăciuni și nici donații”. Este imposibil să crezi în Dumnezeu, fără să pătrunzi cât mai mult posibil în ateism. Credincioșii adevărați riscă să devină atei radicali. Prin urmare, deplasarea în ceea ce se numește teologie negativă, critică filosofică apofatică, deconstrucție etc. ne îndrumă cât mai mult posibil în ateism. Fără aceasta, credința în Dumnezeu este naivă.Pentru a deveni credință autentică, interioară, Dumnezeu trebuie să fie absolut pus la îndoială. Știu că marii mistici trec prin aceasta: moartea lui Dumnezeu sau dispariția Lui, Dumnezeu ca fiind inexistent. Mă rog, pe cineva care nu există în sensul strict metafizic al existenței, adică nu este prezent ca o esență, o substanță ca ouisa (essentia), urmând terminologia lui Platon și chiar Heidegger. Dumnezeu, în acest sens, este dincolo de existență. Și dacă credem în ceea ce este dincolo de existență, credința noastră este atee în general. Credința implică un fel de ateism, deși pare paradoxal. E vorba de faptul că, prin problematica pe care o abordează – aceea a religiei, astăzi ca şi problematică a ,,reîntoarcerii elementului religios” – Derrida se angajează poate pentru prima oară în dialog cu direcția hermeneutică a filosofiei contemporane, punând problema într-o manieră kantiană, în ,,limitele simplei rațiuni”. Filosoful francez încearcă mai presus de toate, o explicitare a semnificației acestei ,,reîntoarceri a religiei” în timpurile noastre, și o punere a ei în legătură cu abstracțiunea, cu ceea ce s-ar putea numi teletehnoștiința actuală. Ipoteza centrală a lui Derrida în această privință este că față de această teletehnoștiință care este prin ea însăși o forță de dezrădăcinare și delocalizare, religia se află în același timp ,,în antagonism reactiv și supralicitare reafirmativă”. Cum se poate explica această ,,reîntoarcere a religiei”? Așa cum arată Derrida, aceasta este una dintre cele mai dificile întrebări în fața căreia suntem puși în timpurile noastre. Căci ce vrea aceasta să însemne de fapt? Cu siguranță, nu e vorba aici de nașterea fundamentalismelor și integrismelor în sânul diferitelor religii. Islamismul nu trebuie în niciun fel confundat cu islamul, chiar dacă primul se exercită în numele celui din urmă – acesta este un principiu de la care trebuie pornit. De aceea, înțelegem c ă ceea ce se Re-întoarce în timpurile noastre este religiosul ca atare. Pe de altă parte, această reîntoarcere a religiosului nu este sub nicio formă o reîntoarcere simplă. Nu poate fi vorba de o întoarcere a aceluiași în istorie, căci ceea ce se petrece acum nu s-a mai petrecut niciodată. Condițiile în care această revenire are loc, sunt total schimbate și aceasta este cauzată de figurile ei – ,,teletehnomedia științifice”, capitaliste și politicoeconomice care sunt fără precedent.Prin urmare, când spunem că sunt un ateu, înțelegem că, având în vedere tot ce am făcut și spus, demonstrăm multe semne de neîncredere în Dumnezeu, ateism. |
||||||
|
DataCite XML Export
<?xml version='1.0' encoding='utf-8'?> <resource xmlns:xsi='http://www.w3.org/2001/XMLSchema-instance' xmlns='http://datacite.org/schema/kernel-3' xsi:schemaLocation='http://datacite.org/schema/kernel-3 http://schema.datacite.org/meta/kernel-3/metadata.xsd'> <creators> <creator> <creatorName>Bonari, A.</creatorName> <affiliation>Universitatea de Stat din Moldova, Moldova, Republica</affiliation> </creator> </creators> <titles> <title xml:lang='ro'>Perspectiva postmodernista asupra religiei</title> </titles> <publisher>Instrumentul Bibliometric National</publisher> <publicationYear>2018</publicationYear> <relatedIdentifier relatedIdentifierType='ISBN' relationType='IsPartOf'></relatedIdentifier> <subjects> <subject schemeURI='http://udcdata.info/' subjectScheme='UDC'>113:23</subject> </subjects> <dates> <date dateType='Issued'>2018</date> </dates> <resourceType resourceTypeGeneral='Text'>Conference Paper</resourceType> <descriptions> <description xml:lang='ro' descriptionType='Abstract'><p>Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă acestuia un sens existenței sale care depășește viața sa biologică. Dar cât de valabilă ar fi în prezent? Critica religioasă are o istorie îndelungată, datând încă din secolul V î.e.n. în Grecia antică, cu Diagoras, „ateul” din Melos, și secolul I î.e.n. în Roma, cu De Rerum Natura lui Titus Lucretius Carus și continuând până în prezent. Criticii consideră că religia este depășită, dăunătoare individului (îndoctrinarea copiilor, vindecarea prin credință, circumcizia), dăunătoare societății (războaie sfinte, terorism, risipa resurselor), împiedică progresul științific și încurajează acțiunile imorale (cum ar fi jertfa de sânge, discriminarea împotriva homosexualilor și femeilor). Prin sita aceluiași raționament e trecută și contribuția divinității, indiferent de religia din care provine, la dezvoltarea socială, mulți fiind de părere că a devenit irelevantă în contextul actual, cu atât mai mult, cu cât pleiada de zeități pe care o oferă diversitatea religioasă e extrem de vastă și inconsecventă. Credem că putem avea îndoieli cu privire la diferența dintre ateism și credința în Dumnezeu, dacă credința în Dumnezeu nu este o cultură a ateismului și dacă nu trece prin anumite etape atee. Există o critică, nu numai a idealizării și rugăciunii, dar și o critică ontologică, după cum a spus și Heidegger – ,,Ea nu știe nici rugăciuni și nici donații”. Este imposibil să crezi în Dumnezeu, fără să pătrunzi cât mai mult posibil în ateism. Credincioșii adevărați riscă să devină atei radicali. Prin urmare, deplasarea în ceea ce se numește teologie negativă, critică filosofică apofatică, deconstrucție etc. ne îndrumă cât mai mult posibil în ateism. Fără aceasta, credința în Dumnezeu este naivă.Pentru a deveni credință autentică, interioară, Dumnezeu trebuie să fie absolut pus la îndoială. Știu că marii mistici trec prin aceasta: moartea lui Dumnezeu sau dispariția Lui, Dumnezeu ca fiind inexistent. Mă rog, pe cineva care nu există în sensul strict metafizic al existenței, adică nu este prezent ca o esență, o substanță ca ouisa (essentia), urmând terminologia lui Platon și chiar Heidegger. Dumnezeu, în acest sens, este dincolo de existență. Și dacă credem în ceea ce este dincolo de existență, credința noastră este atee în general. Credința implică un fel de ateism, deși pare paradoxal. E vorba de faptul că, prin problematica pe care o abordează – aceea a religiei, astăzi ca şi problematică a ,,reîntoarcerii elementului religios” – Derrida se angajează poate pentru prima oară în dialog cu direcția hermeneutică a filosofiei contemporane, punând problema într-o manieră kantiană, în ,,limitele simplei rațiuni”. Filosoful francez încearcă mai presus de toate, o explicitare a semnificației acestei ,,reîntoarceri a religiei” în timpurile noastre, și o punere a ei în legătură cu abstracțiunea, cu ceea ce s-ar putea numi teletehnoștiința actuală. Ipoteza centrală a lui Derrida în această privință este că față de această teletehnoștiință care este prin ea însăși o forță de dezrădăcinare și delocalizare, religia se află în același timp ,,în antagonism reactiv și supralicitare reafirmativă”. Cum se poate explica această ,,reîntoarcere a religiei”? Așa cum arată Derrida, aceasta este una dintre cele mai dificile întrebări în fața căreia suntem puși în timpurile noastre. Căci ce vrea aceasta să însemne de fapt? Cu siguranță, nu e vorba aici de nașterea fundamentalismelor și integrismelor în sânul diferitelor religii. Islamismul nu trebuie în niciun fel confundat cu islamul, chiar dacă primul se exercită în numele celui din urmă – acesta este un principiu de la care trebuie pornit. De aceea, înțelegem c ă ceea ce se Re-întoarce în timpurile noastre este religiosul ca atare. Pe de altă parte, această reîntoarcere a religiosului nu este sub nicio formă o reîntoarcere simplă. Nu poate fi vorba de o întoarcere a aceluiași în istorie, căci ceea ce se petrece acum nu s-a mai petrecut niciodată. Condițiile în care această revenire are loc, sunt total schimbate și aceasta este cauzată de figurile ei – ,,teletehnomedia științifice”, capitaliste și politicoeconomice care sunt fără precedent.Prin urmare, când spunem că sunt un ateu, înțelegem că, având în vedere tot ce am făcut și spus, demonstrăm multe semne de neîncredere în Dumnezeu, ateism.</p></description> </descriptions> <formats> <format>application/pdf</format> </formats> </resource>
|
|
|
