Polisemia este un fenomen de amploare aflat mereu în atenţia lingviştilor. Necesitatea acestei lucrări este dictată de dorinţa de a rezolva dilema care persistă de ceva timp, şi anume, de a afla dacă polisemia este totuşi un defect sau o calitate a limbii. Scopul care ni-l propunem să-l atingem este să definim fenomenul polisemiei şi să găsim noi specificităţi pentru polisemia unităţilor gramaticale. Michel Breal este cel care a introdus termenul de ,,polisemie” la sfârşitul secolului al XIX-lea. El afirma că ,,Sensul nou al cuvântului,care nu ar fi acesta, nu pune capăt sensului precedent, ci există unul lângă altul”. Acelaşi termen poate fi utilizat rând pe rând: în sens propriu sau în sens metaforic, în sens restrins sau în sens larg, în sens abstract sau în sens concret. În acelaşi context de definire a polisemiei, s-a pronunţat şi lingvistul Grigore Cincilei. Acesta propune revizuirea termenului de ,,polisemie” în favoarea celui de ,,polisememie”. Potrivit lui polisemia este o prezenţă reală a mai multor sememe sau variante lexico-grafice în conţinutul semantic al aceluiaşi cuvânt. Ea se impune ca unul din unversaliile lingvistice şi este o realitate a limbii. Pornind de la aceste definiţii, polisemia joacă un rol important în evoluţia unei limbi, aşa cum ea oferă multă flexibilitate expresiilor lingvistice. Prin urmare, o limbă fără polisemie ar fi o limbă rigidă, incapabilă să evolueze. Făcând referire la unităţile gramaticale, trebuie să precizăm că acestea reprezintă un ansamblu structurat de valori pe care pot să le ia în diferite enunţuri. Un exemplu elocvent este verbul modal ,,a putea” care în context poate să ia o mulţime de valori: capacitate – Eu pot să ridic această valiză = sunt capabil de aceasta; permisiune – Copiii pot privi acest film dacă au atins vârsta de 12 ani = ei au acest drept; posibilitate – Ion n-a ratat avionul şi astfel va putea participa la întrunire = el va fi în măsură să fie acolo. Unitatea gramaticală ,,que” poate lua, de asemenea, diferite valori în anumite contexte. Astfel ,,que”, ca pronume interogativ, exprimă întrebarea despre un anumit lucru; aminteşte o idee a contextului anterior sau face trimitere la contextul următor. În analiza sintactică îndeplineşte funcţia de complement direct sau atribut. Exemplu: .Mama îi cumpărase un ghiozdan şi o cutie de creioane. Ce altceva putea să-i mai cumpere? În acest context, ce (que) stabileşte o analogie cu lucrurile anunţate supra ,,mama îi cumpărase…”. În analiza sintactică are funcţia de complement direct. Que ca element constitutiv al perifrazei verbale „ne faire que + infinitif” exprimă caracterul durativ-intensiv al acţiunii exprimat de verbul la infinitiv. În analiza sintactică îndeplineşte funcţia de predicat verbal compus. Exemplu: Prezenţa ta la Chişinău nu face decât să complice o situaţie deja penibilă. (Votre présence à Chisinau ne fait que compliquer une situation déjà pénible…) – nu…să exprimă aspectul durativ-intensiv al verbului ,,a complica” (compliquer). Que are funcţia sintactiică de prédicat verbal composé. Que ca ,,adverbe de mesure” exprimă o cantitate nedeterminată, are sensul de ,,câţi, ce de-a”. Îndeplineşte funcţia de complément circonstanciel de mesure. Exemplu: Ce de-a lume, ce de-a lume! Si nici un om. În acest context, ce arată un număr imprecis. Într-un alt context que este: marqueur du subjonctif, adică marcator al conjunctivului – „să”. Exemplu: Il est possible que je me trompe. „Este posibil să greşesc”. În concluzie, putem afirma că polisemia nu este decât rareori jenantă pentru limbă şi pentru cei ce o vorbesc. Ea joacă un rol considerabil în plan sincronic, aşa cum crearea unor sensuri noi pentru cuvintele existente, prin intermediul mecanismelor metasemice este salvatoare pentru limbă, fiind foarte economică. De asemenea, ea oferă rezultate îmbucurătoare şi în plan diacronic, astfel le permite cuvintelor să dobândească sensuri noi, fără a pierde sensul iniţial. În general, cuvintele sunt polisemantice la nivelul limbii (norma sau dicţionarul) dar, la nivel de vorbire, în anumite contexte devin monosemantice. Aşadar, fenomenul de polisemie ne permite să exploatăm raţional potenţialul cuvintelor, oferindu-le posibilitatea de a acumula mai multe sensuri distincte.