Dacă ar fi să facem o paralelă între realitatea de azi din Republica Moldova şi un joc, am alege în calitate de bază de comparaţie o partidă de şah în faza finală, dar nu una obişnuită, ci una în care aceeaşi persoană face jocul ambelor tabere. Acest joc a început cu câteva zeci de ani în urmă şi nu mai ajunge la final. Poate de aceea că noi toţi, antrenaţi în această competiţie, nu facem altceva decât jucăm împotriva noastră înşine? Anume această idee a servit ca imbold pentru a face o încercare de a studia prezenţa fenomenului şahului în literatură, care, fiind una dintre cele mai complexe arte, reflectă lumea din jur în toate manifestările sale. Fiind considerat o formă de manifestare a inteligenţei pure, reprezentată printr-un cod universal al posibilelor combinaţii, care variază la infinit, şahul rămâne indispensabil lumii reale, reflectând-o şi conferindu-i o altă dimensiune existenţială. Literatura sec. XIX şi a sec. XX oferă mai multe mostre de opere relevante în acest sens. Atenţia noastră am focalizat-o asupra scriiturilor Apărarea lui Lujin de Vladimir Nabokov, Jucătorul de şah de Stefan Zweig şi O luptă de Patrick Süskind în care am descoperit atât un fond de idei, cât şi motive comune. Motivul ,,Izolării” în Jucătorul de şah şi în Apărarea lui Lujin sunt prezentate prin izolarea propriu-zisă a Dok. B, din care acesta încearcă să evadeze în jocul de şah şi izolarea lui Lujin în şahul propriu-zis, care reprezintă un alt raport dintre protagonist şi lumea din jur, eroul şahmatizând lumea, ceea ce duce la autodistrugere. Motivul ,,autodistrugerii” este la fel prezent atât în Apărarea lui Lujin, cât şi în Jucătorul de şah. Astfel şahmatizarea lui Lujin duce la autodistrugere, precum şi propria apărare a Dok. B împotriva naziştilor. Şahmatizarea lui Lujin rămâne în abis, suspendată, pe când a Dok. B rămâne prizonier al realităţii – resemnarea în spiritul lui Zweig. Motivul ,,Absurdului utopic” este reprezentat în povestirea O luptă de Patrick Süskind. Specificul şahului de a varia la infinit combinaţiile de mişcări transformă tabla de şah, divizată cu rigiditate în benzi albnegru ce se suprapun, într-o virtuală bandă Möbius. Caracterul dual al acesteia îi conferă proprietatea de a crea iluzia unei perpetue mişcări, care de fapt constituie o iluzie a cunoaşterii, adică reflectă atitudinea faţă de lume ca un fenomen, ce există în afara ta. Relevant, în acest sens, este jocul de cuvinte codificat în numele personajului principal al nuvelei lui Nabokov Lujin/illusion. Lujin trăieşte într-o altă dimensiune, ce ar putea fi comparată cu geometria neeuclidiană, în cadrul căreia nu există drepte paralele, adică acestea se intersectează – teorie care are anumite tangenţe cu principiul benzii Möbius. Pentru el combinaţia sa de joc înlocuieşte realitatea, ducându-l la suicid inconştient, deoarece urmărind combinaţia sa, Lujin urmărea traiectoria unei astfel de benzi fără de ieşire, dorind să se depăşească pe sine, încercând să ajungă la Inaccesibil. Principala opoziţie structurală a romanului o constituie conflictul dintre registrul bidimensional şi tridimensional, ceea ce duce la inversarea relaţiilor dintre şah şi lumea reală a personajelor. Acelaşi principiu al dualităţii poate fi regăsit şi în nuvela Jucătorul de şah în care prin prisma şahului protagonistul ajunge la o duplicitate a gândirii – „das Doppeldenken”. Aici şahul apare atât ca simbol al logicii de oţel, cât şi al fanteziei şi spiritului care eşuează şi se resemnează cu teroarea, în pofida tuturor încercărilor de a se opune acesteia, constituie una dintre principalele idei în contrapunere cu fascismul. Caracterul dualist al şahului: logica de oţel şi fantezia nemărginită conduc în mare măsură la absurdul frumos. Motivul Absurdului utopic este dezvoltat şi în povestirea lui Patrick Süskind O luptă. Autorul optează, asemănător tehnicii acestui joc, pentru o prezentare contrastivă a unei partide de şah în cele mai amănunţite detalii, ai cărei participanţi reprezintă două tipuri de personaje opuse atât la nivel de caracter, cât şi la nivel de măiestrie în şah. Caracterul universal al şahului, principiile căruia se regăsesc, afirmându-şi aplicabilitatea, în diferite sisteme sociale (politică, psihologie etc.), reprezintă o dovadă că şahul nu este doar un joc, ci şi hotarul dintre utopie şi absurd, restabilind în acest sens o balanţă între ele care, de fapt, e o transcendenţă sau devenire, victoria în acest sens pierzându-şi semnificaţia tradiţională. El a devenit o reflectare codificată a jocului vieţii, care nu este altceva decât o luptă continuă între raţiune şi existenţă fiziologică. Decodificarea şi găsirea celor mai reuşite soluţii ale acestui joc, probabil, nu ne-ar face mai fericiţi, deoarece am fi lipsiţi de plăcerea de a ne autoafirma.