Introducere. Normele dreptului internaţional, ca orice norme juridice, trebuie să fie respectate fără rezerve de către destinatarii acestora. Într-o atare situaţie, încălcarea unor asemenea norme, a unui tratat sau convenţie internaţională, ori a unei cutume internaţionale, atrage şi o sancţiune. Răspunderea internaţională este instituţia juridică în virtutea căreia un stat, care a comis un act ilicit de natură să creeze un prejudiciu pentru alt stat, va răspunde conform normelor juridice de drept internaţional [1]. Dat fiind faptul că potrivit dreptului internaţional, în afară de state, sunt subiecte de drept internaţional şi naţiunile care luptă pentru eliberarea lor, organizaţiile internaţionale, iar în anumite cazuri inclusiv individul [2], ne putem imagina şi situaţiile în care şi aceştia încalcă normele imperative, cauzând astfel un prejudiciu unui alt subiect de drept internaţional, fie un stat, fie o altă organizaţie internaţională sau grup de persoane, naţiuni ori popoare. Condiţiile angajării răspunderii internaţionale şi răspunderea pe tărâmul dreptului internaţional penal. În doctrina sistemelor de drept intern, actul ilicit presupune reunirea a trei factori: încălcarea unor norme juridice; producerea unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între încălcarea normei şi prejudiciul produs; vinovăţia. Într-o atare situaţie, răspunderea este angajată numai dacă cele patru condiţii sus-numite sunt întrunite în mod cumulativ. Pe tărâmul dreptului internaţional public, răspunderea este angajată prin simplă încălcare a normei jus cogens, indiferent că vorbim despre un tratat, cutumă sau principiu a dreptului internaţional public, fără a fi necesar să se facă dovada culpei, comportamentului statului apreciindu-se în mod obiectiv, în funcţie de mijloacele de care dispune şi de eforturile pe care le-a depus pentru a preveni un fapt ilicit. Cu toate acestea, deşi o subramură a dreptului internaţional public, în cazul dreptului internaţional penal răspunderea poate fi angajată numai în situaţia în care elementul material al infracţiunii, sau actus reus, este însoţit de o intenţie a făptuitorului de a adopta un anumit comportament sau de a cauza o anumită consecinţă. Cu alte cuvinte, de o mens rea, similar sistemelor de drept naţionale [3]. Însă nici în această situaţie, nu ne putem închipui o veritabilă răspundere penală a statului. În realitatea vieţii internaţionale, formele de răspundere pot fi angajate separat sau cumulat, în raport de natura valorilor lezate, răspunderea politică şi morală fiind însoţite de obligaţii de despăgubire şi de sancţionare a făptuitorilor [4]. Formele răspunderii internaţionale ale statului. Răspunderea statului pentru săvârşirea unui act ilicit poate lua forma răspunderii politice, morale, materiale, iar în cazul persoanelor fizice, în calitate de agent al statului, care au săvârşit crime internaţionale, răspunderea penală. Răspunderea politică a statului poate lua o varietate de forme – ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea dintr-o organizaţie, sau altele asemenea. Un exemplu concret de astfel de răspunderea este controlul temporar pe care l-au exercitat statele fostei Aliaţii – URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa – asupra Germaniei, după capitularea acesteia în cel de-al doilea război mondial. În prezent, un rol important în aplicarea unor astfel de sancţiuni îl are Organizaţia Naţiunilor Unite, mai exact Consiliul de Securitate. în Carta ONU, cap. VII prevede că în cazul unor diferende, Consiliul de Securitate al ONU este cel care va stabili dacă există sau nu cu adevărat o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi tot acesta este abilitat să ia măsurile necesare. Măsurile necesare menţionate, potrivit art. 41-42 din Carta ONU, pot fie de natură paşnică [5] ori violentă sau armată [6]. Răspunderea morală a statului se angajează în cazul în care s-a produs o daună de ordin moral unui alt stat [7] şi se concretizează prin prezentarea scuzelor oficiale acestuia din urmă, de regulă pe cale diplomatică. Răspunderea materială, cea mai importantă formă de răspundere, în mod evident, intervine în cazul în care se produce un prejudiciu altui stat, prin încălcarea angajamentelor de drept internaţional, sau prin lezarea cetăţenilor acestuia. Pentru angajarea acestei forme de răspundere, este în mod invariabil necesară producerea unui prejudiciu. Răspunderea materială poate lua forma unei restituiri [8] sau prin despagubirea celui lezat (fie însuşi statul, fie cetăţeanul său). În cazul despăgubirii, reparaţia trebuie integral realizată, şi aceasta se va face raportat la situaţia concretă – fie prin plata unor sume de bani, fie prin ajutoare umane, logistice şi de infrastructură, sau chiar prin plata unor contribuţii, destinate reparaţiilor sau cheltuielilor de purtare a războiului. Răspunderea penală a statului nu este posibilă, iar în cazul în care în raporturile internaţionale sunt săvârşite fapte penale, răspunderea incumbă reprezentanţilor şi agenţilor săi, în concret celor care au săvârşit crimele internaţionale. Cu toate acestea, aşa cum am menţionat mai sus, nu este exclus ca răspunderea să fie cumulată; astfel, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de genocid, sau crime împotriva umanităţii de către un agent al statului, statul în cauză poate fi tras la răspundere politică, morală sau materială. Concluzii. În timp ce în cazul relaţiilor internaţionale, interacţiunile dintre state au loc pe verticală, în cazul dreptului internaţional, cu atât mai mult în cazul dreptului internaţional penal, acestea au loc pe orizontală. Într-o atare situaţie, studiul dreptului internaţional se impune, astfel încât să se asigure o dezvoltare armonioasă şi riguroasă a acestuia şi implicit un act al justiţiei coerent, fără discriminare.