Iniţial, membrii Consiliului Guvernatorilor irakieni, instalat în urma intervenţiei forţelor aliate în 2003 în Irak şi căderii regimului lui Saddam Hussein, intenţionau ca Înaltul Tribunal Penal Irakian (ÎTPI) [4] să proceseze o serie largă de cauze. În cele din urmă însă au căzut de acord cu o serie limitată de 10-15 cauze care se concentrează asupra evenimentelor majore. Doar criminalii în cel mai înalt grad necesită a fi urmăriţi de către tribunal; alţi autori urmau să fie judecaţi în faţa instanţelor irakiene obişnuite.  De fapt, juriştii irakieni care doreau să dezvolte un cadru legal pentru persecutarea fostului lider Saddam Hussein şi a altor oficiali din partidul de guvernământ Baas, de la bun început au fost hotărâţi că desfăşurarea procesului în Irak va crea o direcţie de bază pentru restaurarea statului de drept, în raport cu învestirea unui tribunal extern cu forţa punitivă [3, p. 400], însă realitatea a demonstrat faptul că procesele penale care au decurs nu au satisfăcut standardele unui proces echitabil şi au avut loc cu multiple încălcări, în special în ceea ce ţine de tratamentul nefavorizant aplicat faţă de reprezentanţii apărării şi amestecul executivului în afacerile tribunalului. Cauza Dujail (Procesul lui Saddam Hussein): Prima audiere legală în cazul fostului preşedinte al Irakului, Saddam Hussein, a avut loc la data de 1 iulie 2004. Saddam Hussein a respins toate acuzaţiile înaintate lui, apreciindu-le drept întemeiate politic şi aduse de fapt de forţele aliate ce au desfăşurat intervenţia. Avocatii lui Hussein nu au fost prezenţi la şedinţa din 1 iulie, în pofida faptului că prima sa soţie, Sajida Talfah, a angajat o echipă juridică multinaţională de peste 20 de persoane. Guvernul irakian a anunţat la sfârşitul lunii iunie 2005 că fostul dictator va răspunde la 12 acuzaţii de crime împotriva umanităţii, deşi au existat mai mult de 500 de cauze investigate împotriva lui. În faţa magistraţilor, procesul a început la 19 octombrie 2005. Saddam, la o primă etapă, era judecat doar pentru masacrul din Dujail. El a fost acuzat simultan cu alţi şapte foşti înalţi oficiali (Taha Yassin Ramadan, Barzan Ibrahim Al-Tikriti, Awad Hamed Al-Bander, Abdullah Kadhem Ruaid, Ali Daeem Ali, Mohammed Ali Azawi,Mizher Abdullah Rawed) de ordonarea şi supravegherea omorurilor a mai mult de 140 de şiiţi, acte care constituie crime împotriva umanităţii. La prima şedinţă de judecată, Saddam Hussein a pledat nevinovat la toate acuzaţiile. Şapte coinculpaţi, la fel au pledat nevinovaţi. În săptămânile după prima şedinţă, echipa de avocaţi a lui Saddam s-a confruntat cu probleme serioase de securitate. Doi avocaţi au fost omorâţi. În consecinţă, avocaţii apărării au impus un boicot asupra procesului până când cerinţele de securitate le vor fi îndeplinite. Cu câteva zile înainte de reluarea procesului, partea apărării a anunţat că a acceptat protecţia din partea oficialilor irakieni şi americani şi va compărea în faţa instanţei la 28 noiembrie.  După o sesiune scurtă la 28 noiembrie 2005, în cadrul căreia au fost prezentate unele mărturii cu privire la crimele de la Dujail, judecătorul Rizgar Mohammed Amin a ordonat o amânare de o săptămână până la 5 decembrie, pentru a acorda timp apărării să găsească alţi avocaţi.  Procesul a continuat apoi timp de mai multe luni. La 19 iunie 2006, Procurorul a solicitat instanţei, în argumentele sale de închidere, ca pedeapsa cu moartea să fie impusă inculpaţilor Saddam Hussein, Barzan al-Tikriti şi Taha Yassine Ramadan. Discursul de închidere al apărării a avut la 26 iulie 2006 şi a fost ţinut de către un avocat atribuit din oficiu, deoarece avocaţii angajaţi de soţia lui Hussein au boicotat procesul din cauza neîndeplinirii exigenţelor de securitate şi amestecului continuu al noii administraţii de stat în activitatea justiţiei. La 5 noiembrie 2006, Saddam Hussein a fost condamnat la moarte prin spânzurare [2]. Conform regulilor procedurale, ori de câte ori o condamnare la moarte sau închisoare pe viaţă este pronunţată, o procedură automată de apel va intra în vigoare. La 3 decembrie 2006, echipa de apărare a depus apel împotriva verdictelor lui Saddam Hussein, Awad Hamed Al-Bander şi Barzan Ibrahim Al-Tikriti. La 26 decembrie 2006, Curtea de Apel a respins cererile de apel şi a confirmat condamnarea la moarte a fostului preşedinte. Cauza Anfal: Al doilea proces a început în iunie 2006. Iniţial, Saddam Hussein a fost unul din inculpaţi. Legea irakiană, cu toate acestea, nu permitea condamnări în lipsă, astfel Hussein a fost retras din lista inculpaţilor după executarea sa prin spânzurare, în decembrie 2006, lăsând alţi şase inculpaţi să fie judecaţi pentru genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război. Baza de fapt a cazului a reprezentat o serie de atacuri în 1988 şi 1989 împotriva populaţiei kurde din nordul Irakului. În cadrul procesului, s-a constatat că aproximativ 180.000 de persoane au fost ucise, inclusiv cu aplicarea armelor de distrugere biologice, mai multe sute de mii de persoane strămutate şi sute de sate devastate. Sentinţele au fost pronunţate în iunie 2007, acuzaţiile au fost retrase împotriva unui inculpat, Tahir Tawfiq Yousif Ali Ani. Doi (Farhan Mutlak Salih Al Jibouri şi Sabir Abdul Aziz Al Hussain Douri) au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru genocid şi crime împotriva umanităţii. Ali Hassan al-Majid, Hussein Rashid şi Sultan Hashem au fost condamnaţi la moarte pentru genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război [1, p. 17]. Cauza rebelilor şiiţi: Al treilea proces a început în august 2007 şi sentinţa a fost pronunţată la 1 decembrie 2008. Procesul a fost legat de zdrobirea brutală a unei rebeliuni şiite în 1991. Trei din cei cincisprezece inculpaţi au fost achitaţi. Patru inculpaţi au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă, şase au primit durate lungi de închisoare şi doi au fost condamnaţi la moarte. Toate 3 procese au fost criticate de jurişti, inclusiv de cei originari din statele forţelor aliate intervenţioniste (SUA şi Marea Britanie), pentru neregulile de procedură care au fost înregistrate şi încălcarea standardelor unui proces echitabil. Astfel, au fost notate neasigurarea intenţionată a securităţii avocaţilor apărării, limitarea posibilităţii avocaţilor să administreze probele din dosar, să interogheze martorii acuzării şi să prezinte propriile probe, sancţionarea avocaţilor apărării pentru un pretins comportament inadecvat şi inacceptabil pentru un apărător (inclusiv prin aplicarea pedepsei de arest pentru insultarea instanţei în urma unui interviu acordat jurnaliştilor). Pentru experţii în domeniu, a fost evident faptul că mai multe chestiuni serioase au afectat raporturile dintre Tribunal şi partea apărării pe parcursul procesului, şi că ÎTPI a continuat să eşueze în ceea ce ţine de măsuri efective şi transparente pentru a organiza aceste raporturi [1, p. 18]