Cele mai multe sărbători sovietice revoluționare au fost instituite în anii ʽ20 − ʽ30 ai sec. XX în Uniunea Sovietică. Anume în această perioadă a fost constituit „Calendarul roșu”, care a funcționat cu anumite corectări până în anul 1991 pe întregul teritoriu al URSS.  Principalele sărbători sovietice în RSSM erau: 7 noiembrie − aniversarea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, 22 aprilie − ziua de naștere a lui V. Lenin, 23 februarie – Ziua Armatei Roșii; 8 Martie – Ziua Internațională a Femeilor; 1 Mai – Ziua Internațională a Solidarității Oamenilor Muncii; 19 Mai - Ziua Pionerilor, 7 octombrie - Ziua Constituției URSS, alte sărbători erau organizate cu ocazia jubileelor unor evenimente, dar și ale unor personalități. La acestea se mai adaugă unele sărbători locale.  Puterea sovietică, urmărind transformarea socio-culturală a țării în vederea constituirii unei societăți fără clase, cu o ideologie ateistă, nu putea tolera perpetuarea sărbătorilor religioase și tradiționale, care în esență conservau caracteristicile unei societăți bazate pe alte valori. În acest sens a fost inițiat un program de secularizare prin emiterea unor decrete: Decretul cu privire la libera conștiință, cu privire la societățile religioase și bisericești, dar și a unor acțiuni propagandistice de demascare a „caracterului de clasă al religiei” și a celui „dăunător pentru societate”. S-au derulat și unele acțiuni violente de închidere a bisericilor și mănăstirilor, confiscare a bunurilor lor, pedepsirea practicării ritualurilor religioase.  În primii ani ai puterii sovietice aceste acțiuni purtau un caracter mai violent, iar după anexarea altor teritorii la URSS (în 1939, 1940, 1944, 1945) aceleași politici erau implementate și în cadrul acestora.  În calitate de mijloace principale de propagandă au servit demonstrațiile și mitingurile, acestea fiind practicate în context politic, dar și festiv. Astfel, sărbătorile sovietice revoluționare puțin se deosebeau de campaniile propagandistice.  Puterea sovietică prin intermediul sărbătorilor revoluționare explica în timp scurt esența acțiunilor puterii, prezenta perspectivele luminoase ale transformărilor socialiste, fixa prioritățile politice, determina dușmanii interni și externi, inspira încrederea în loialitatea partidului și statului cu cetățeanul. Prin urmare, manifestațiile propagandistice de masă cu caracter festiv devenise cea mai simplă metodă de a atinge obiectivele propuse. Astfel, sărbătorile sovietice reprezentau mecanisme subtile ale solidarizării politice prin manipulare, și o unealtă a „îndoctrinării totalitare”.