The concept of “supervision” aims at an activity meant to contribute to the continuous professional development of practitioners in the social field (Sandu, Unguru, Ponea & Cojocaru, 2010), helping the practitioners improve their “abilities of reflection” and of transposing the social theory (Ponea, 2009) into effective welfarist practice. Bernard and Goodyear (1998) also consider supervision to be an intervention provided by a person with more professional experience, following the transfer of knowledge towards a less experienced person. Supervision is often confused with therapy, or the process of counseling, given the symmetry of the discoursive practice between the two: both counseling and supervision are based on a non-directive methodology, based on the reflection on the problem the client is facing. The supervised social workers expect an increased and continuous attention from the supervisors. Basically the social workers expect understanding, acknowledgment, validation, affirmation and confirmation from their supervisors. The relationship of supervision is seen as being an ensuring one for the fairness of the professional practice. The educational function of supervision  aims to increase knowledge, skills and competences of the social workers (Kadushin, 2014) and the social workers‟ internalization of the organization‟s values (Frunza, 2017).

Termenul “supervizare” vizează o activitate venită să contribuie la dezvoltarea profesională continuă a practicienilor din domeniul social (Sandu, Unguru, Ponea & Cojocaru, 2010), ajutând practicienii să-şi îmbunătăţească „abilităţile de reflectare‖ şi de transpunere a teoriei sociale (Ponea, 2009) în practica asistenţială efectivă. Bernard şi Goodyear (1998) consideră la rândul lor supervizarea ca fiind o intervenţie furnizată de o persoană cu mai multă experienţă profesională, urmărindu-se transferul de cunoaştere către o persoană cu mai puţină experienţă. Supervizarea este adeseori confundată cu terapia sau procesul de consiliere, datorită simetriei practicii discursive dintre cele două: atât consilierea cât şi supervizarea au la bază o metodologie non-directivă, bazată pe reflecţia asupra problemei cu care clientul se confruntă. asistenţii sociali supervizaţi aşteaptă de la supervizori o atenţie sporită şi continuă. Practic asistenţii sociali aşteaptă de la supervizorii lor înţelegere, recunoaştere, validare, afirmare şi confirmare. Relaţia de supervizare este văzută ca fiind una asiguratorie pentru corectitudinea practicii profesionale. Funcţia educativă a supervizării vizează creşterea cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor asistenţilor sociali (Kadushin, 2014) şi internalizarea de către asistenţii sociali a valorilor organizaţiei (Frunză, 2017).