Antic and medieval states and civilizations had a durable development when between sport and healthy way of life from the one side and spiritual culture development (art, science, education, literature etc.) from the other side - existed a balance. Ancient latins found for that balance a very inspired term: - „aurea mediocritas”(golden middle). Any inclination of the balance in favor of one or another extremity have inevitably led to a decay and disappearance not even of polises (Sparta or Athens) but even a global empires (Rome). Spartan polis represents a model of barracks society and state where the cult of physical power was raised to an absolute rank. As long as Spartan‟s tactics was defensive and the polis was relatively isolated from the rest of Hellas this system was sufficiently valid. But immediately after Sparta tried to overcome this auto isolation (Peloponnesian War), so-called Spartan values haven‟t resisted to a Greek civilization “temptations” and the polis became not even an economical-cultural periphery but even the military-political one of the Greek world. The form reached, as it was to expect to correspond the content. The Rome, initially focused on the raw power cult in the educational system managed before long to harmoniously combine with Greek culture realizations. In 2nd century BC dictator Marius abandoned the concept of the general military  compulsoriness (popular militia) that supposed a permanent maintenance of good physical conditions for all citizens, in favor of a professional army. This fact led to a triumph of epicureanism, sybaritism and depravity of elites and implicit the roman society. By inertia, the empire continued expansion for a century, but the roman state was already condemned.

Statele şi civilizaţiile antico-medievale au avut o dezvoltare durabilă atunci, când între sport și modul sănătos de viaţă, pe de o parte și dezvoltarea culturii spirituale (arte, ştiinţă, învăţământ, literatură etc.) – pe de altă parte, a existat un echilibru. Vechii latini au găsit pentru acest echilibru un termen foarte inspirat: - „aurea mediocritas” (mijlocul de aur). Orice înclinare a balanţei în favoarea unei sau altei extremităţi au dus inevitabil la decăderea şi dispariţia nu numai unor polisuri (Sparta sau Athena), ci şi a unor imperii mondiale (Roma). Polisul spartan reprezintă modelul societăţii şi statului de cazarmă în care cultul puterii fizice a fost ridicat la rangul de a fost ridicat la rangul de absolut. Atât timp, cât tactica Spartei a fost una defensivă şi polisul era relativ izolat de restul Elladei, acest sistem a fost îndeajuns de viabil. Imediat, însă, ce Sparta a încercat să depăşească această autoizolare (Războiul Peloponesiac), aşa zisele „valori” spartane nu au rezistat în faţa „ispitelor” civilizaţiei eline şi polisul a devenit nu numai o periferie economico-culturală, dar şi militar-politică a lumii eline. Forma a ajuns, cum şi era de aşteptat, în corespundere cu conţinutul. Roma, iniţial axată şi ea pe cultul puterii brute în sistemul educaţional, a reuşit în curând să-l combine armonios cu realizările culturii eline. În sec. II î.e.n., însă, dictatorul Marius a abandonat conceptul de obligativitate militară  generală (miliţiile populare), care presupunea o permanentă întreţinere a unei bune condiţii fizice a tuturor cetăţenilor în favoarea armatei profesionale. Aceasta a dus la triumful epicurianismului, sibaritismului şi depravării elitelor şi implicit, societăţii romane. Prin inerţie, imperiul şi-a mai continuat expansiunea încă un secol, dar statul roman era, deja, condamnat.