Teatrul documentar nu este invenția secolului al XXI-lea, dar, in ultimul deceniu, apar multe spectacole de acest tip. Ele nu comentează realitatea, persoana, evenimentul, ci le aduc in scenă prin tehnica Verbatim. Regizorul incepe un dialog cu publicul, concentrandu-se pe aspectul psihologic, interpersonal, dar și social al unui anumit eveniment sau fenomen. Printre regizorii contemporani ai teatrului documentar din Republica Moldova se distinge Luminița Țicu, care s-a individualizat prin proiectul Shakespeare pentru Ana, orientat către o zonă abundentă in subiecte: lezarea drepturilor omului, violența in familie, distrugerea personalității. Scopul teatrului documentar este provocarea atitudinii publice. Spectacolul Shakespeare pentru Ana a făcut spectatorul să ințeleagă faptul că teatrul nu mai este o reprezentare, ci strategie de documentare a unor subiecte actuale. Shakespeare pentru Ana aduce către spectator textul-document, fără schimbări, fără redactare. Actorii, pe parcursul spectacolului, răman detașați de text. Cuvintele plutesc in incăpere, generand impresia că sunt autonome. Astfel vocea, conform unei teze susținute de Jacques Lacan, devine obiect. Dacă ar fi să căutăm un termen care să cuprindă noile varietăți ale textului, ar fi termenul – paysage sonore. In spectacol este evitată pronunțarea unei concluzii. Scopul primordial devine focalizarea atenției publicului asupra textului, acesta fiind subiectul principal.