În proza scurtă a lui J.Conrad pot fi distinse o serie de modele narative, la care autorul recurge pentru a dezbate convingerile sale neoromantice. Respectiv, articolul scoate în evidenţă trei dintre acestea, care au o răspândire largă în povestirea conradiană. Primul model atestă preferinţa autorului pentru povestirea înrămată, E.Said argumentând că textele lui Conrad reprezintă, în cele mai multe cazuri, povestirea sub forma unui schimb de impresii, expozeul istoric, legenda împărtăşită reciproc, retrospecţia meditativă, implicând astfel prezenţa unui vorbitor, a unui ascultător şi a unei ocazii specifice pe măsură. Al doilea model se axează pe funcţia naratorului conradian şi pe procesul de narare propriu-zis, M.Greaney afirmând că într-un număr considerabil de povestiri conradiene apare un narator (de obicei, anonim), care expune şi încadrează reprezentaţia orală a povestitorului, în timp ce însuşi procesul de relatare a povestirii este prezentat ca un dialog între egali ce depăşeşte toate frontierele culturale. Al treilea model evidenţiază conţinutul ironic al povestirilor conradiene prin intermediul a opt strategii narative: 1) ambiguizarea conotaţiilor tradiţionale; 2) impresionismul ca secularizare a miticului; 3) provocarea confuziei „prin introspecţie narcisistă”; 4) „echilibrul” dintre cadrul diegetic şi punctul de vedere restrictiv; 5) naratorul ca subiect de investigare; 6) finalul deschis; 7) progresia efectului; 8) strategii microstructurale / stilistice.

In J.Conrad’s short prose one can distinguish a number of narrative patterns, used by the author to discuss his major Neoromantic concerns. Hence the article highlights three of them, which have a large spread in Conradian story. The first pattern shows the writer’s preference for the frame story, E.Said arguing that Conrad’s texts represent in most of the cases a swapped yarn, a historical report, a mutually exchanged legend, a musing recollection, thus implying the presence of a speaker and a listener and a specific occasion. The second pattern focuses on the role of the Conradian narrator and the narration itself, M.Greaney claiming that in a number of Conrad’s stories there is a narrator (usually anonymous), which encloses the oral representation of the storyteller, while the process of telling the story itself is idealized as a dialogue between equals that surpasses all cultural boundaries. The third pattern emphasizes the ironic content of Conrad’s short stories by means of eight narrative devices: 1) ambiguization of traditional connotations; 2) Impressionism as a secularization of the mythical; 3) causing confusion "by narcissistic introspection"; 4) "balance" between the diegetic frame and the restrictive point of view; 5) the narrator as a subject of investigation, 6) the open end; 7) the effect progression; 8) microstructural / stylistic devices.