Dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al ființei umane având o valoare imensă, și, de respectarea acestuia depinde însăși existența umană. Însă, cu toate acestea, se ridică întrebarea cu privire la limita până la care se exercită ocrotirea dreptului la viață, și mai ales ceea ce ține de recunoașterea dreptului la moarte, prin eutanasie, care de altfel îmbracă forma unui act criminal ce provoacă moartea unei persoane, bazânduse pe sentimentele de compasiune și milă. În această lucrare, ne-am propus să analizăm succint jurisprudența în ceea ce ține de eutanasie, deoarece e un subiect foarte controversat, dar actual. Dezbaterea actuală privind eutanasia se înscrie într-un context social aflat în plină schimbare. Dezbaterea îi vede pe cei care susțin dreptul unei persoane la o „moarte bună” în momentul ales de ea în contradicție cu cei care cred cu tărie în caracterul sacru al vieții umane. La aceasta se adaugă teama că orice formă de „ucidere” autorizată de stat va expune grupurile cele mai vulnerabile ale societății la un risc deosebit [1]. În pofida faptului că art. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului protejează dreptul la viață, Curtea nu specifică ce înseamnă termenul „viață” și nici nu menționează când aceasta începe și când se termină. Chiar dacă nu există reglementări în mod expres prin instrumentele naționale cu privire la finalul vieții, există câteva norme relevante pentru aceste cazuri. Acestea ar fi art. 2 CEDO, ce prevede dreptul la viață și menționează excepțiile când se poate cauza moartea unei persoane în mod intenționat, printre care nu se regăsește eutanasia sau orice altă îngrijire paliativă; art. 3 al Convenției, ce prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante și art.8, potrivit căruia persoanei trebuie să i se respecte viața sa privată și de familie, a domiciliului și corespondenței. În cauza Haas c. Elveției, s-a ridicat problema dacă, în virtutea dreptului la respectarea vieții private, statul ar fi trebuit să se asigure că o persoană bolnavă, care intenționa să se sinucidă, putea obține o substanță letală (pentobarbital de sodiu) fără rețetă medicală, prin derogare de la lege, pentru a avea posibilitatea de a-și pune capăt vieții fără durere și fără risc de eșec [2,p.2]. Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție, constatând că, chiar și în ipoteza că statele au o obligație pozitivă de a lua măsuri pentru a înlesni sinuciderea în mod demn, autorităț ile elvețiene nu au încălcat această obligație în cazul reclamantului. Curtea a observat, în special, că statele-membre ale Consiliului Europei sunt departe de a ajunge la un consens în privința dreptului unei persoane de a alege cum și când să-și pună capăt vieții, concluzionând că statele au o largă marjă de apreciere în astfel de chestiuni [3]. În cauza Pretty c. Regatul Unit, reclamanta care era pe moarte din cauza unei boli neuromotorii, nu putea să se sinucidă singură și a dorit să fie ajutată de soțul ei. În decizia privind acest caz, Curtea a relevat o serie de aspecte importante. Așadar, Curtea a afirmat că art. 2 nu poate, fără o distorsiune lingvistică, să fie interpretat în sensul conferirii dreptului diametral opus, respectiv dreptului de a muri, și nici nu poate da naștere unui drept la autodeterminare în sensul conferirii unei îndreptățiri la adresa individului privind alegerea morții, mai degrabă, decât a vieții. Cu toate acestea, Curtea a menționat că această decizie nu înseamnă că un Stat-membru nu poate să recunoască acest drept [4]. Cauza Mortier împotriva Belgiei [5] este prima hotărâre a CEDO privind conformitatea eutanasiei cu drepturile protejate de CEDO și, cu atât mai mult, prima hotărâre privind eutanasia pentru o tulburare psihiatrică. În jurisprudența sa anterioară, deciziile privind sfârșitul vieții (Pretty c. Regatului Unit 2002; Haas c. Elveției, 2011; Koch c. Germaniei 2012; Gross c. Elveției 2014; Lambert și alții c. Franței 2015 și 2019; Lings c. Danemarcei 2022), CEDO a acordat statelor membre o marjă largă de apreciere pentru a reglementa deciziile privind sfârșitul vieții. Mai precis, acest lucru se va întâmpla numai atunci când legea aplicabilă: (a) definește clar și cu atenție domeniul de aplicare al dreptului de a solicita asistență medicală pe moarte; (b) prevede o procedură care poate garanta că cererea este voluntară; (c) conține măsuri de protecție sporite pentru persoanele vulnerabile; și (d) reglementează cu precizie deciziile pe care trebuie să le ia persoanele însărcinate cu evaluarea cererii pentru a asigura îndeplinirea criteriilor de îngrijire corespunzătoare. Hotărârea pronunțată în cauza Mortier c. Belgiei este importantă deoarece confirmă că eutanasia, inclusiv atunci când este efectuată asupra persoanelor cu tulburări psihiatrice, este conformă cu drepturile omului, dacă legea aplicabilă privind eutanasia oferă suficientă protecție împotriva constrângerii și abuzului. În concluzie, vrem să menționăm că într-adevăr nu există un consens în cadrul Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la eutanasie și acesta duce la interpretări cu abateri de la legislație. Acest subiect fiind unul extrem de sensibil, este lăsat la marja de apreciere a statelor, așadar statele sunt responsabile de a lua decizii cu privire la interzicerea eutanasiei sau permiterea acesteia prin prisma legislației naționale. Considerăm că eutanasia poate fi discutată în funcție de cazul concret la care se raportă, pe de-o parte, în funcție de contextul juridic, etic, religios al societății. Precum că, la prima vedere, eutanasia poate părea soluția ideală pentru a încheia suferința persoanei bolnave, aceasta are și dezavantaje, și anume – eutanasia ar putea transforma moartea într-o practică de rutină folosită pe scară largă, s-ar abuza valorile religioase care consideră că viața este sacră și inviolabilă. Odată cu creşterea acceptării eutanasiei, va interveni o schimbare în perceperea bolii, morţii şi a tratamentului medical. Exemplul legalizării avortului arată ce se întâmplă.