Impactul eminescian asupra operei lui Nichita Stănescu a fost pus în evidenţă de mai mulţi exegeţi: Ioana Em. Petrescu semnalează prezenţa, în creaţia stănesciană, a unei „stări de poezie” teoretizată de Eminescu însuşi [1], Crişu Dascălu surprinde „mutaţiile paradigmatice” ale limbajului poetic sub impact eminescian [2], Ioana Bot elucidează „valenţele citatului eminescian în poezia lui Nichita Stănescu” [3], Grigore Canţâru relevă „coordonatele ontologice ale dialogului stănescian cu opera lui Eminescu, ca însemn al destinului creator al poetului contemporan” [4, p. 8], iar Dorina Rotari analizează „relaţiile intra-poetice” dintre opera stănesciană şi cea eminesciană prin prisma teoriei bloomiene a „anxietăţii influenţei”, argumentând că „poezia lui Nichita Stănescu înscrie, în evoluţia sa, diverse „abateri revizioniste” în raport cu precursorul, de la o experimentare afişată a modelului, la o asumare a actului de rescriere” [5, p. 108]. Pe linia acestor interpretări, semnalăm caracterul „dialogic” al eminescianismului la Nichita Stănescu, care, deși se realizează sub formă de intertext, depăşește domeniul poeticii, manifestându-se ca un dialog ontologizat. În creaţia sa, Nichita Stănescu intră în relaţii intertextuale cu opera eminesciană, cel mai frecvent, prin Odă în metru antic, dar, chiar dacă mai rar, în mod semnificativ, şi prin Luceafărul, Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Scrisoarea IV ş.a. Citatul intertextual se constituie în cale de acces la sensul diverselor poeme, iar rescrierea unor fragmente sau poeme eminesciene generează, prin integrarea lor specifică, în structura semantic-sintactică a poemelor stănesciene, ipostaze diferite de situare faţă cu întrebările Fiinţei. Astfel, condiţia fiinţei umane revelată de Demiurg lui Hyperion: „Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte” este reinterpretată în poemul stănescian Jertfă şi ardere de tot din perspectiva omului, prin trecerea de la persoana a III-a la persoana I plural exclusiv: „Noi numai tălpi avem, iar ele/ au rădăcini în mit,/ noi numai stele-avem pe cer, doar stele,/ când ele au adâncul lor de timp oprit”. Tragismul condiţiei creatorului, exprimat prin imaginea eminesciană a organelor sfărmate, își are originea, în Elegia a zecea, în asumarea durerii universului: „Iată-mă stau întins peste pietre şi gem/ Organele-s sfărmate, maestrul,/ ah, e nebun căci el suferă de-ntreg universul”. Imaginea muzicii sferelor din imaginarul complex prin care se revelează, la Nichita Stănescu, naşterea poeziei prin dialog cu fiinţa lumii (,,Cu pavilioanele-albastre încordate,/ numai viitorul o aşteaptă să-i intre în auz,/ şi ea stă acolo, o viaţă, hrăninduse /cu muzica sferelor”), poate fi raportată la o imagine eminesciană în care sensul fundamental este situarea eului poetic sub semnul transcendentului: „Cu arcul tău de stele o univers cobori / Cu tainic-armonie din sfere şi din sori”. Exemplele de mai sus confirmă observația Ioanei Em. Petrescu că intertextul poate fi considerat „un fel de limbaj al fiinţei reactivat într-o nouă rostire individuală” [1, p. 232] sau un pretext pentru inițierea unui dialog ontologizat cu opera precursorului. Asimilarea de profunzime a modelului eminescian în cărţile reprezentative ale lui Nichita Stănescu gravitează în jurul Odei (în metru antic), text ce marchează „începutul poeziei moderne”, prin viziunea ontologică a „rupturii” şi afirmarea unei poezii „metalingvistice”. Demersul de iniţiere ontologică a eului stănescian a cunoscut în replicile poetice la Odă (în metru antic) mai multe ipostaze: scindarea sinelui şi contemplarea propriei alterităţi; obiectualizarea eului prin contopirea lui cu realitatea; revolta eului scindat împotriva ordinii existenţiale, a limitelor pe care le impune condiţia sa de subiect supus cuvântului deja rostit; depăşirea alterităţii şi a limitelor prin asumarea lor (prin „învăţarea” propriei „morţi”), care favorizează descoperirea integrităţii sinelui şi afirmarea unui statut impersonal, transcategorial” [5, p.118]. Concluzionând asupra operei eminesciene, însuși Nichita Stănescu afirma: „Chipul lui vestit, de adolescent, cel de luceafăr, chipul de pe urmă, cel testamentar, niciunul nu ne sugerează nimica. Dovada este că niciunul dintre înzestraţii noştri sculptori nu şi l-a putut imagina convingător ca fiinţă. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera”. Astfel, subînțelegem că poezia eminesciană este una plurivalentă, precum și interpretarea acesteia de către alți autori, care, recunoscându-i valoarea, o perpetuează prin relansarea ei continuă într-un nou circuit axiologic. Dialogul stănescian cu Mihai Eminescu este unul inedit, confirmându-i poetului contemporan propriile convingeri ontologice și poetice, și orientându-l spre o nouă direcție a poeticității românești.