Sursele care au alimentat muzica sacră bizantină, în mare parte orientale, ca şi oralitatea multiseculară a circulaţiei ei, au făcut ca această artă să deţină un spectru vast şi bogat de forme improvizatorice. Spiritul improvizatoric se manifestă în special în intonarea solistică şi idiomurile melodic mai evoluate, adică în cântarea stihirarică şi papadică, dar şi cântarea irmologică lasă psalţilor o marjă pentru contribuţia individuală şi invenţie. În toate culturile muzicale tradiţionale – şi cu atât mai mult în muzica bizantină – improvizaţia pleacă de la tipare statuate, legi prestabilite, parametri de respectat. În primul rând, monodia bizantină presupune fixarea procedeelor improvizatorice pe un cadru modal precis. Imnodul şi interpretul îşi vor grefa adaosurile/retuşările pe formulele iniţiale, mediane şi finale ale ehului ales, respectând totodată prescripţiile stilului (irmologic, stihiraric, papadic) şi genului (diatonic, cromatic, enarmonic) aferent. Formulele modale sunt, în viziunea lui Gheorghe Ciobanu, „adevărate «prefabricate» moderne, melodia luând fiinţă pe baza lor, aşa cum se întâmplă şi în maqamul perso-arab, raga indiană, ca şi în unele creaţii de tipul horei lungi din folclorul românesc”. Improvizaţia poate fi brodată pe canavaua unui singur mod, şi în acest caz ea este monomodală, sau pe fondul mai multor moduri, accesate prin intermediul modulaţiei, şi atunci ea este plurimodală. Îndelungata practică a inserţiilor improvizatorice (componistice, interpretative) a făcut ca muzica sacră bizantină să-şi adjudece forme melodice generoase, trasee sonore alambicate, ornamente diverse şi polimorfe. E limpede că terenul cel mai propice cultivării resurselor improvizatorice a fost şi rămâne cântarea papadică, cu derularea ei lentă şi unduioasă, implicând dezinvoltura ritmică, cu vocalizările ei ample, asociate cu ornamentările inventive, cu versatilitatea ei modală pronunţată şi apetitul pentru culorile cromatico-diatonice. 1 În redacția autorului.