Subiectul simbolic al baladei „Meşterul Manole” are legături morfologice cu mitul sacrificiului care a apărut în preistorie, dezvoltându-se în mai multe culturi şi în cultura geto-tracică, fiind adesea confundat cu ideea originii Țării Românești. Legenda Meșterului Manole cunoaște peste 200 de versiuni. Este cea mai frumoasă legendă din fondul folcloric românesc bazată pe motivul cu o puternică semnificație estetică, de caracter lirico-poetic și totodată tragic, în care frumosul atinge valorile sublimului. Ideea că o operă de artă de valoare nu se creează fără sacrificii și dăinue după moartea autorului este universală. Trupul muritor al lui Manole transformat în izvor (Fântâna lui Manole), prin ipostaza zborului și trecerea în altă ipostază, de personificare a naturii, accentuează conceptul despre moarte și nemurire a naturii și a creatorului, magia existenței și creației. La București, în formă de ilustrații de carte, viziunile plasice ale acestor teme au fost create de Emilia Boboia (1968, Editura Tineretului), Emil Chendea (1976, „Albatros”), iar la Chişinău cele mai valoroase versiuni ilustrative sunt semnate de Ilia Bogdesco (1986, „Literatura Artistică”) şi Eudochia Zavtur (1998, „Cartea Moldovei”). Aceste interpretări merită o cercetare comparativă detaliată şi din punctul de vedere al abordărilor plastice ale elementelor portului personajelor ilustrate şi ale decorului. Desigur, în mod obişnuit, orice ilustrator în procesul de căutare a soluţiilor plastice pentru balada „Meşterul Manole” se va baza pe cunoştinţele despre costumul tradiţional din Muntenia. Însă creaţia plastică are legităţi separate de punere în valoare a accentelor semantice şi emoţionale de ordin diferit. În zona Argeşului, portul popular se înscrie în categoria portului cu fotă, forma şi denumirea pe care a luat fusta femeii de la sat. Costumul bărbătesc a urmat un croi şi o ornamentare relativ uniformă pe teritoriul românesc. În zona de strălucire a curţilor domneşti a Argeşului se purta ia, fota, marama de bumbac sau din borangic, brâul roşu, precum le descrie şi muzeograful Mădălina Manolache. Spre exemplu, „ia de la Argeş era grea, bogată, strălucitoare, se croia din patru bucăţi de ţesătură, fiind încreţită la gât printr-un guler. Mâneca prezintă bantă sau bentiţă ori pomeantă, care se poartă răsucită. Întreaga ie se decora cu motive florale, în negru, roşu sau vişiniu, întâlnidu-se evident şi motive geometrice. Cusătura e densă, realizată cu lână sau borangic, iar ca tehnică de cusut se foloseau punctele brăduţii de Argeş, crucea, lănţişorul şi tighelul. Broderia sau alesătura erau îmbogăţite cu fir de argint sau aur şi fluturi”, menţiona Mădălina Manolache. Deşi consctrucţia simbolică a subiectului narativ face trimitere la temele proto- sau pre-bizantine, bizantine şi cele legate de spaţiul geografic muntenesc etc., ilustraţiile autorilor remarcaţi descoperă interpretări creative individuale. În acest context este curios să analizăm stilul şi metodele plastice de abordare a elementelor vestimentare ale personajelor ilustrate şi să observăm în ce măsură ele sunt legate de cunoştinţele generale despre portul popular argeşean. Astfel, avem prilejul să distingem şi mai precis ideile ce se aflau la baza diverselor concepţii ilustrative şi de design al cărţilor cu balada „Meşterul Manole”.