În sursele istorice și etnografice descântătoarele apar în postura de femei înaintate în vârstă care își practică meseria, cu precădere, în comunitățile rurale. Totuși, printre descântătoare se întâlnesc și femei mai tinere, iar în unele regiuni ale spațiului românesc, inclusiv în Basarabia, meșteșugul descântatului era practicat și de bărbați. În marea lor majoritate, descântătoarele proveneau din pături sociale modeste, având și studii pe măsură. Ca regulă, descântătoarele se manifestau în calitate de femei evlavioase, cu credință în Dumnezeu, deși Biserica a condamnat dintotdeauna practicarea oricăror manifestări ale magiei. În secolele trecute, în comunitățile rurale descântătoarele se bucurau de apreciere și stimă din partea sătenilor, deoarece le acordau, la nevoie, asistență terapeutică, bazată pe medicina populară și cea magică. Dacă în privința terapiei magice existau multiple controverse, atunci tratamentul în baza plantelor medicinale a fost răspândit pe larg din cele mai vechi timpuri în majoritatea culturilor lumii. În spațiul public, descântătoarele nu se evidențiau cu nimic prin ținutele și vestimentația caracteristică, preferând să ducă un mod de viață retras de ochii lumii. În mod paradoxal, descântătoarele își protejau rudele apropiate pe care, în majoritatea cazurilor, refuzau să le descânte, fiind convinse că astfel vor atrage mai multe năpaste asupra membrilor familiei. În mediul descântătoarelor se bucurau de o notorietate mai largă acele „babe” care descântau, în mod special, copiii, fapt explicat, în mare parte, în Evul Mediu și Epoca Modernă timpurie, prin asistența medicală precară și lipsa cadrelor medicale, mai ales în mediul rural.