În tradiția populară, descântătoarele, asociate cu „agenții magici”, erau numite babă, babăreasă, fermecătoare, vrăjitoare, ghicitoare și deochetoare. Pompei Gh. Samarian, cercetând istoria medicinei și farmaciei în trecutul românesc, remarca că „în poezia populară, în folclor” descântătoarele și descântătorii erau personaje ciudate, fiind asociate cu vracii care știau prin farmece „să vindece cu descântece”. În lucrarea dedicată industriei casnice la români, Tudor Pamfile se referă la gospodinele din sate care în anumite circumstanțe interacționau cu descântătoarele sau chiar ele însele murmurau textele descântecelor când dușmanii le luau mana la vaci, năpasta dată fiind considerată „nenorocirea cea mai mare pentru o gospodină”. Descântătoarea o invoca pe Sfânta Marie, care urma să-i dea leacul și ajutorul. În anul 1903, Nicolae Leon a caracterizat babele de la țară care aveau cunoștințe în domeniul medicinei populare interferate cu medicina magică. Babele cunosc buruienile tămăduitoare, animalele de leac, știu să descânte, „să facă de dragoste să facă și să desfacă de urât”, să pună pahare, lipitori, „să dea argint viu, să ghicească în bobi, în cărți, să lege și să dezlege ploile, să ia sânge”. Față de aceste babe există multiple percepții populare, astfel, oamenii credeau că „babele scot ochii sfinților ca să farmece cu ei, să orbească vrăjmașii lor”, să-i facă pe bărbați ca să nu vadă toate nuanțele și detaliile la femei. Aceste babe ajung a fi vestite în popor, numele lor răsunând „din gură în gură”. Încrederea oamenilor în puterile vindecătoare ale babelor este reflectată în tradiția populară, existând convingerea că „Unde baba face, / Nici dracul nu desface”.