În perioada interbelică se considera că, la fel ca piaţa, și „abatorul alimentează stomacul unui oraș”. Abatorul Municipiului Chișinău se afla în afara urbei, între calea ferată care ducea spre Tighina și șoseaua Muncești. Era spaţiul de sacrificare a vitelor, porcinelor și mieilor, carnea fiind destinată consumaţiei citadinilor. În octombrie 1919 a început aplicarea măsurilor poliţiei sanitare veterinare pentru combaterea epizootiei de pleuro-pneumonie la vitele mari cornute, fiind necesar a găsi o piaţă suficientă de desfacere pentru carnea rezultată din tăierea vitelor care proveneau din focarele infectate, ce trebuiau distruse. În acest scop, Directoratul de Agricultură din Basarabia, Oficiul Veterinar și Zootehnic, a ordonat medicului sanitar, comisar general pentru combaterea epizootiei, să permită măcelarilor din orașele unde consumarea de carne era mare (Chișinău, Brăila, Galaţi ș.a.) să cumpere și să transporte carne de la abatoarele din zonele infectate, deoarece acolo se sacrificau vitele sub controlul personalului veterinar, care gestiona stârpirea focarelor de boală. Între 20 și 25 decembrie 1919, a fost convocat Congresul Veterinarilor Basarabeni. Specialiștii au constatat faptul că situaţia abatoarelor din Basarabia era una intolerabilă din punct de vedere al igienei. În starea respectivă de funcţionare, nu putea fi asigurată sănătatea populaţiei. Drept urmare, se solicita introducerea în Basarabia a regulamentului pentru abatoarele din Vechiul Regat, în acest fel se considera că se va pună capăt stării de lucruri înapoiate și periculoase. La mijlocul anilor 1930, s-a pus accentul de îmbunătăţirea condiţiilor igienice ale Abatorului Municipal. Au fost reparate pavilioanele de căsăpire a animalelor, fabrica de prelucrat maţe, pavilionul pentru sărarea și păstrarea pieilor. Aceste modernizări au costat municipalitatea 423 920 lei, înscrise în bugetul de exerciţiu al anilor 1934-1935. La fel, au fost reconstruite canalizarea din curtea abatorului cu apă, s-au construit gratii de lemn la tavanul corpului principal al abatorului, au fost reconstruite gratiile de fier deasupra canalelor pentru scurgerea murdăriilor, s-a amenajat o baie pentru lucrători. Au fost achiziţionate vehicule mecanice moderne pentru transportarea cărnii de la abator la piaţă. În anul bugetar 1936-1937, Abatorul Municipal a dispus de un excedent de 559 292 lei. Potrivit Ordonanţei nr. 27 a municipiului Chișinău din 5 mai 1938, vânzarea cărnii en-gros se efectua la abator, începând de la 20 kg în sus. Având în vedere abuzurile comise înaintea sărbătorilor pascale cu articolele de consumaţie publică, la care se majorau preţurile fără nicio justificare, Primăria municipiului Chișinău a fixat preţurile maxime pentru carnea de miel de calitatea I (mielul cântărind mai mult de 2 kg) – 25 lei pentru 1 kg, iar pentru mielul de calitatea II (mielul cântărind până la 2 kg) – 20 lei pentru 1 kg. Conform Ordonanţei nr. 12 din 22 martie 1940 a Primăriei Municipiului Chișinău, se interzicea consumaţia sub orice formă a cărnii de bovine, ovine și porc în zilele de miercuri și vineri ale săptămânii, atât în localuri publice de consumaţie, cât și în gospodăria particulară. În acele zile era interzisă vânzarea cărnii fie în formă proaspătă, fie conservată sau preparată (mezeluri), iar în zilele premergătoare (marţi și joi) era oprită tăierea animalelor pentru consumaţia publică. Excepţie de la aceste dispoziţii se făceau doar cu prescripţii medicale pentru bolnavii internaţi în spitale sau sanatorii. Restricţia nu viza carnea de pasăre și de pește. Spre anul 1940, directorul Abatorului Municipal era V. Ulinici, iar intendent – M. Grossu.