În doctrina juridică conceptele de spiritul și litera legii sunt analizate, de cele mai multe ori, în contextul interpretării normelor juridice. Litera legii ne conduce spre o interpretare literală cât mai exactă a conținutului normei juridice, adică a textului propriu-zis. La rândul său, spiritul legii este legat de scopul, intenția sau finalitatea urmărită de legislator la momentul reglementării juridice a unui anumit raport social. Astfel, interpretarea și, pe cale de consecință, aplicarea legii în spiritul și litera ei au o finalitate comună – aplicarea previzibilă și corectă a legii. În filosofia dreptului însă, aceste două concepte au o conținut mult mai vast și o repercusiune asupra realității juridice cu mult mai contradictorie. În anumite situații spiritul și litera legii nu doar că nu urmăresc același scop, ci se contrapun, fiind incompatibile. Este suficient să amintim jusnaturalismul versus pozitivismul exegetic ca să înțelegem amploarea problemei. De asemenea, conceptele de spiritul și litera legii sunt indisolubil legate de conceptele raționalității și legitimității dreptului. Abordarea dreptului prin prisma raționalității și legitimității acestuia este necesară în intenția de a fundamenta dreptul pozitiv pe anumite principii inițiale aflate în afara sferei de influență a statului. În caz contrar există riscul instaurării unui „voluntarism” al statului, care, obligatoriu, va avea drept consecință încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către însuși stat. Este o dovadă în plus privind necesitatea abordării problemelor legate de spiritul și litera legii.