Ce mai înseamnă astăzi școala? Un loc, o instituție, o situație, o circumstanță, un context socio-cultural, o atitudine, un corpus de idei și practici mobile sau o constelație a tuturor relațiilor de transfer în obținerea, inventarierea și acumularea cunoștințelor? Cum ar trebui concepută școala astfel încât să poată dezvolta individualitatea creatoare ca parte a unei colectivități, adresându-i-se fiecăruia în parte, prin dezvoltarea individuală a libertății și creativității, concepte fără de care un țesut social nu poate fi considerat sănătos? În ultimii 30 de ani registrul producției artistice s–a extins mult peste ce a fost creat și înregistrat anterior în istoria artei. Topografia actului creator desemnează o nivelare prin întrepătrunderea disciplinelor, stilurilor, genurilor și domeniilor artistice în practica artistică contemporană a secolului precedent. Sub influența conceptualismului anilor 80, școlile de artă au eradicat granițele dintre discipline, ca efect al impactului conceptului post–duchampian, ce se instaurează în toate câmpurile expresiei artistice. Școala de artă își dublează câmpul de acțiune: pe de–o parte școala din școală – de tip formativ, disciplinar și profesional; pe de altă parte, școala de dincolo de ziduri – cu caracterul ei informal, social și multiform. În 2006, Pablo Helguera introduce termenul de "Transpedagogie" în relație cu proiectele unor artiști și colective ce combină arta cu educaționalul, oferind un alt fel de experiență, total diferit de arta convențională, academică, dar și de educația artistică așa cum este ea predată astăzi în școli, axată pe interpretarea lucrărilor de artă, sau pe predarea unor deprinderi, tehnici sau unelte de lucru. Termenul apare ca necesitate în definirea procesului de lucru în cadrul acestor proiecte participative. "Transpedagogia", alternativă radicală la pedagogia clasică, aduce conceptul pedagogic în chiar mijlocul lucrării/situației/evenimentului, transformându-l în artă. Cum ar fi să gândim clasa de curs, nu ca pe o cameră într-o instituție publică, ci ca pe un spațiu în care profesorii și studenții construiesc "public" în interdependența și co-existența mai multor puncte de vedere? Caracterul public nu este ceva "dat" sau care poate fi preluat de student (viitor cetățean) dinspre vreo autoritate; el este introdus în același moment atât de educator, cât și de student. Pedagogia devine astfel o provocare în a construi laolaltă prin analiză, negociere, ascultare și gândire critică, scenografia școlii dublului transfer, a dialogului social. Este o resetare a acțiunii colective, de dezvoltare societală orizontală, în care comunitatea de creație (proces colectiv de transmitere a cunoștințelor la nivelul unui grup constituit deliberat pentru atingerea unui scop comun) ajunge atât comunitate de învățare, comunitate socială, cât și un mod de raportare la identitate.