După grecescul archetypos în care arche înseamnă început, iar typos — tip, arhetipul constituie un model iniţial după care se călăuzeşte cineva în realizarea unei opere. Arhetipul poate fi oricare din modulii ancestrali universali ai intuiţiei şi intelectului care apar, potrivit terminologiei psihologice-religioase, în visuri şi în mitologie. În creaţiile religioase şi populare muzicale, literare, vizuale s-au stabilit de-a lungul timpului nişte modele, cele mai utilizate şi plăcute de comunitate, care şi-au dovedit valabilitatea în secole de existenţă. Creatorii culţi au redescoperit valabilitatea arhetipurilor începând cu secolul XIX şi au început să le utilizeze din secolul XX când au simţit necesitatea întoarcerii la peren după apariţia expresionismului, deconstructivismului şi a altor curente.Lucrarea Interludiu de Sabin Păutza este o frumoasă piesă pentru pian din a doua jumătate a secolului XX, care prinde viaţă din inspiraţia mai multor arhetipuri laice şi religioase, vocale şi instrumentale. Este bitematică într-o formă bistrofică cu motto introductiv şi mică repriză concluzivă. Mottoul introductiv sugerează tulnicele, T1 este o litanie suprapusă motivului tulnicelor, T2 aduce motivul clopotelor și o litanie înrudită cu T1. Temele sunt: una vocală religioasă, a doua instrumentală religioasă şi motivul introductiv — instrumental laic. Compozitorul utilizează arhetipuri melodice (muzica de strană), timbrale (tulnic, clopot), sintactice (eterofonia), funcţionale (funcţia magică a rugăciunii), nuclee modale de 3, 5 și 6 sunete, făcând economie de sunete şi de intensităţi spre a realiza redescoperirea simplităţii naturale în muzică şi a apartenenţei permanente la fondul muzical autohton. Sabin Păutza se întoarce la esenţă, la arhaic după experienţa post-serială a organizării matematice pe baza şirului lui Fibonacci din 1970 cu Estratto. Vibraţia cantabilă a esteticii sale componistice a biruit ideologia modernismului aşa cum o dovedesc toate creaţiile sale ulterioare.