Dintre toate opusurile semnate de Gheorghe Neaga în genul de suită, Suita pentru pian este cel mai frecvent întâlnită atât în programele didactice și de concert, cât și în publicațiile muzicologice autohtone. În plus, creația a fost interpretată imediat după compunere de pianista Ghita Strahilevici, căreia îi și este dedicată, și editată chiar în următorii ani. Lucrarea a apărut în prima etapă de creație a lui Gheorghe Neaga, mai exact în 1961, la câțiva ani distanță de absolvire de către autor a clasei de compoziție la conservatorul chișinăuian și într-o perioadă în care muzicianul își făcea debutul în poziția sa de compozitor cu primele opusuri instrumentale în forme mari. În acest context, se întâmplă ca Suita pentru pian să prezinte unele ambiguități în materie de limbaj muzical, iar opțiunile sale pot fi lăsate pe seama începutului de carieră componistică, dar pot fi percepute în același timp drept indicii ale unor încercări de preschimbare a tradiției. Un prim factor în studiul lucrării îl reprezintă forma acesteia, una din cinci părți, pe cât de diferite (fiecare parte poate fi interpretată și separat), pe atât de coerente în sensul ciclicității și al unitarietății. Coexistența ambelor direcții ale bipolarității emise poate fi acceptată numai în baza unor argumente rezonabile găsite pe parcursul cercetării structurilor și a limbajelor muzicale ale fiecărei mișcări, dar și ale relațiilor dintre acestea. Or, în ciuda individualității părților și a diferențelor dimensionale, există anumiți parametri care asigură conexiunea ideatică a opusului, oferind totodată un complex material muzical și o desfășurare în etape a unui conținut ce propune o diversitate impresionantă de emoții și reflectări artistice. La începutul oricărui tip de analiză a partiturii se va constata, în primul rând, că primele trei părți — Preludiu, Scherzino, Basm — sunt mult mai reduse după dimensiuni decât ultimele două. Însă, în pofida faptului că sunt concepute miniatural, acestea cuprind o scară largă de imagini și elemente muzicale concentrate în forme bi- și tripartite mari și prezentate prin intermediul unor inedite abordări polifonice. Apoi, după o Temă cu variațiuni considerată „suită într-o suită”, compozitorul continuă cu o nouă și ultimă etapă în metamorfozarea conținutului ideatic al creației — un Rondo tradițional, sintetic, ale cărui refrene sugerează o bună dispoziție specifică muzicii folclorice de joc. Astfel, Gheorghe Neaga își încheie prima sa lucrare în genul de suită oferind o atmosferă victorioasă a jovialității asupra liricului și dramaticului de orice natură.