Componentă esenţială a memoriei colective, cultura orală concentrează în repertoriul său o gamă largă de informaţii din diferite sectoare ale muzicii etnice, inclusiv un bogat conţinut de conotaţie organologică, care se pretează cercetării şi analizei. În comunicare se întreprinde o primă evaluare a „prezenţei” instrumentelor muzicale tradiţionale în colecţia ilustrului folclorist şi etnograf Artur Gorovei „Cimiliturile românilor”. Pornind de la lectura textelor din acest punct de observare, constatăm că aparatele sonore, în formă lor cimilită, sunt o componentă stabilă în lucrarea autorului. Aşa cum rostul cimiliturii este de a pune la încercare agilitatea minţii întru dezlegarea enigmei conţinutului enunţat, identificarea instrumentelor muzicale în acest tip al imaginarului artistic colectiv este indusă prin intermediul diverselor procedee artistice şi stilistice (alegorie, asonanţă, comparaţie, enumeraţie, hiperbolă, metaforă, personificare, sinecdocă ş. a.). Prin descrierile parafrastice, depistate în volumul de cimilituri al lui Artur Gorovei, a fost posibilă recunoaşterea unui bogat nomenclator organologic, în care sunt reprezentate toate familiile instrumentale, cu excepţia celor membranofone: aerofone (trâmbiţă/bucium, fluier, cimpoi), cordofone (cobză, vioară/scripcă), idiofone (clopot, toacă). În lumina informaţiilor pe care le oferă culegerea studiată, se desprind suficiente şi concludente argumente, cu implicaţii directe sau indirecte la subiectul anunţat în titlu, pentru unele aprecieri, estimări sau generalizări de esenţă organologică, având în vedere: (a) stipulări cu caracter general prin care cimiliturile furnizează informaţii mediate privind instrumentele muzicale, al căror potenţial artistico-sonor este valorificat în diverse împrejurări şi cu varii ocazii; (b) note particulare ce permit intuirea şi dezlegarea denumirii alegorice a instrumentelor muzicale (rezolvarea enigmei), varietatea patrimoniului organofon local frecvent relevată în textele cimiliturilor, care permit, în bună măsură, reconstituirea spectrului instrumental uzitat în practica muzicală tradiţională autohtonă de altădată; (c) interpretarea la instrumentele muzicale, sugerată prin angajarea vocabulelor ,,a cânta”, ,,a suna”, „a hori” (din fluier, scripcă). Se demarcă clauza atribuită unor anumite grupuri instrumentale. Pentru idiofone sunt frecvente vocabulele ,,a vesti”, cu referire la clopot, şi ,,a îngâna”, cu referire la toacă; (d) notificări de conformaţie organologică (ergologice şi/sau morfologice), menţiuni care apar în diverse contexte sub formă voalată de descripţii, specificări, fraze sau termeni aparte de un conţinut edificator. Prevederile organografice dezvăluie o importanţă cognoscibilă deosebită prin înregistrarea instrumentelor muzicale tradiţionale după forma exterioară, dimensiuni (cu aluzie la dimensiune), materialul de construcţie utilizat pentru confecţionare (lemnul de brad), modul emiterii sonore (prin percuţie) ş.a.; (e) referinţe încifrate privind funcţionarea instrumentelor în viaţa cotidiană a diferitelor categorii sociale pe parcursul mai multor secole. Sursele orale au fixat suficiente date preţioase, inclusiv cu caracter etnografic, asupra semnificaţiei aplicative sau destinaţiei ,,obiectelor” sonore. Radiografia paletei organofone, care se regăseşte în laboratorul de creaţie al poporului şi observată prin prisma colecţiei lui Artur Gorovei, denotă prezenţa anumitor simboluri muzicale, efecte ale fanteziei sau inspiraţiei geniului colectiv. Instrumentele muzicale, după cum se poate constata, îşi găsesc o reflectare adecvată în cimilituri, conturează mai clar caracterul ludic, plasticitatea imaginilor şi inconfundabilul mesaj al acestei specii scurte a culturii orale.