Articolul este dedicat creației vocale a lui Alexei Stârcea, vestitul compozitor, cântăreț, pedagog (1919–1974). Anii 1946–1955 au fost pentru A. Stârcea o perioadă de căutare, de dobândire a primelor abilități profesionale, dar și de creștere artistică treptată. Romanțele timpurii reprezintă exemple ale liricii de dragoste, întruchipând capacitatea compozitorului de a transmite prin mijloace muzicale cele mai profunde sentimente umane. Unele piese vocale semnate în perioada de referință, cum sunt Spre apus (День вечереет) pe versurile lui F. Tiutcev sau Cere sufletul meu (Так и рвется душа) pe versurile lui A. Kolțov, au intrat în tezaurul muzical național, fiind incluse în repertoriul concertistic și pedagogic contemporan. Romanțele timpurii ale lui A. Stârcea sunt analizate din diferite puncte de vedere, precum forma, conținutul poetic, interacțiunea muzicii cu text literar, limbaj muzical (în deosebi particularitățile liniei melodice), aspecte ale interpretării vocale.