Investigația elucidează mecanismele prin care vestimentația tradițională poate servi ca mijloc de comunicare nonverbală, fiind purtător de semene identitare, sociale și etnice. Îmbrăcămintea a avut întotdeauna funcție de marker pentru reflectarea identităţii individului, relevând apartenenţa acestuia la o anumită comunitate etnică, la categoria socială din care face parte etc. Însemnele vestimentare constituie o componentă normativă, respectată de membrii societăţii. Datorită acestui fapt, fiecare individ poate fi conceput ca o entitate structurală, situată în raport cu ceilalţi. În procesul unor asemenea interacțiuni, haina, nelipsită din atributica omului, fiind şi cea mai expusă sub aspect vizual, constituie un domeniu particular al comunicării nonverbale sau, altfel spus, o comunicare pe bază de imagine, în actul percepţiei interpersonale. Trebuie de menționat că ansamblul vestimentar, precum şi însemnele sale, modalitățile de a purta piesele componente transmit informaţii despre vârsta, sexul și chiar starea de spirit a individului, indicând, de asemenea, locul de trai, statutul social, profesia etc. Practica culturală a folosit orice diferenţă în scopul reflectării erarhiilor sociale. Orice caracteristică a materialului (culoarea, ornamentele, calitatea etc.), accesibilitatea redusă pentru obţinerea acestuia, au fost uzitate pentru demonstrarea diferențelor de statut social între membrii comunităţii. Deosebit de relevant în acest sens este acoperământul de cap: atât cel bărbătesc, cât și cel femeiesc. În unele zone românești, căciula de miel brumărie era purtată mai frecvent de bărbații înstăriți. Înălțimea căciulii a fost o altă marca a statutului social înalt al bărbatului, în anumite zone și în anumite perioade istorice. Modul de a aşeza căciula pe cap (deasupra sprâncenelor / pe frunte, pe ceafă, pe-o ureche / pe-o parte, cu vârful căciulii orientat într-o anumită direcție etc.), arăta, de obicei, categoria de vârstă a purtătorului său. În cazul femilor, la fel, modul de a purta acoperământul de cap, piesele componete ale acestuia, însemnele ornamentale serveau ca indice al statutului social și categoriei de vârstă. O privire diacronică ne permite să constatăm că în toate societăţile istorice, în toate civilizaţiile, omul a făcut uz, într-o măsură mai mare sau mai mică, de veşmânt ca purtător de semne, comunicând, astfel, despre sine, prin simboluri vizibile, care influiențeaza interacţiunile cu alţii.