De-a lungul timpului, regizorul Alexandru Vasilache rămâne fidel convingerilor sale artistice și estetice, ritualul având în lucrările sale un rol predilect. Una dintre caracteristicile constante ale demersurilor lui A. Vasilache este tendința de a umaniza divinitatea (apropiind-o astfel de înțelegerea și acceptarea noastră) și viceversa – de a ridica la rang de providențial trăsături și obiceiuri aparent comune, pentru a sublinia ideea că viața fiecăruia este deosebit de importantă și nimic din ce i se întâmplă nu poate fi lipsit de însemnătate. În spectacolul Cine l-a trezit pe Yorick?, regizorul A. Vasilache încearcă să probeze existența unui Dumnezeu al actorilor. El ne demonstrează, prin punerea reușită și repetată în valoare a capacităților și talentului acestora, că fiecare dintre acești actori poate fi un Dumnezeu pentru rolul sau secvența de rol care-i este repartizată într-un spectacol, chiar dacă, potrivit scenariului, acel rol nu face referință la o divinitate. Pentru spectacolul în cauză, scena este concepută ca un sanctuar deschis în care fiece actor propovăduiește un adevăr (accentuez predilecția regizorului pentru un grup de actori cu care lucrează în mod repetat). Întreg ansamblul acestor acțiuni constituie un spectacol-pledoarie – Cine l-a trezit pe Yorick? – în care descoperim o atmosferă de încărcătură autentică – o atmosferă plină de energie, de ritual, care aduce spectatorul într-o dimensiune nouă, total opusă perceperii clasice a spectacolului. Or, anume aceste elemente pe care le-am observat în lucrările lui A. Vasilache constituie unul dintre motivele pentru care am ales să studiez mai aprofundat montările regizorului și să confrunt două dintre lucrările sale timpurii cu două montări recente, pentru a observa în ce măsură creatorul a avansat în căutările sale scenice și cum acestea s-au răsfrânt asupra abordării textelor și a mesajelor pe care le transmit prin intermediul spectacolelor.