Individualitatea suicidului, considerat o modalitate particulară a omuciderii, constă în aceea că nu se încriminează acțiunea unei personae care, în mod direct și nemijlocit, suprimă viața alteia (în cazul de față viața proprie), deoarece suicidul nu constituie o încălcare a dreptului la viață (suicidul este o autolezare, care nu dă naștere unui conflict juridic), ci este sancționată contribuția la omucidere, adică determinarea sau înlesnirea suicidului unei persoane, considerîndu-se pe drept că asemenea fapte aduc atingere dreptului la viața al altei persoane. Fapta de a determina pe cineva, în mod direct ori în ascuns, sau a-l ajuta în orice fel să săvărșească un act atât de grav cum este suicidul, echivalează cu o intervenție în sfera valorilor protejate de lege – respectiv viața persoanei – ceea ce va atrage și sancțiunea penală corespunzătoare. Este evident faptul că persoana care apelează la un act de autoagresiune se caracterizează printr-o dizarmonie în sfera psihică, fond pe care, la un moment dat, motive de disperare, stări în extremis, etc., nu-i mai permit să intuiască semnificația lugubră a actului terifiant. În general, suicidul este un act la care recurg acele persoane care din motive imaginare sau reale nu mai concep sensul și valoarea vieții, așa cum este ea acceptată de marea majoritate, cu bucuriile și necazurile sale. Intervenția unei alte persoane, nu în scopul de a restabili echilibrul vitraliului psihic, vădit alterat al individului în cauză, ci invers, în scopul declanșării crizei, al susținerii motivației care stă la baza suicidopatiei sau chiar de a ajuta la înfăptuirea suicidului, constituie o infracțiune prevăzută și pedepsită. Interpretată prin prisma legii penale, această infracțiune constă, în forma simplă, în fapta de a determina sau de a înlesni suicidul unei persoane, dacă suicidul sau tentative de suicide a avut loc. Când această faptă s-a săvîrșit față de un martor sau față de o altă persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stăpâna pe actele sale, vorbim de forma agravată.

The individuality of suicide, considered a particular way of homicide, is that it does not criminalize the action of a person who directly expresses the life of another (in this case his own life), because suicide is not a violation of the right to life (suicide is a self-harm, which does not give rise to a legal conflict), but the contribution of a person is sanctioned, it is rightly considered that such deeds affect the right to life of another person. Determining someone, directly or secretly, or helping someone in any way to commit an act as serious as suicide, is tantamount to intervening in the sphere of values protected by law - namely the person's life - which will attract and the corresponding criminal sanction. It is obvious that the person who resorts to an act of self-aggression is characterized by a disharmony in the psychic sphere, a background on which, at some point, reasons for despair, extreme states, etc., no longer allow him to intuit the meaning gloomy of the terrifying act. In general, suicide is an act used by those people who for imaginary or real reasons no longer conceive the meaning and value of life, as it is accepted by the vast majority, with its joys and sorrows. Intervention of another person, in order not to restore the balance of the stained-glass psychic clearly altered in relation to this person, but, on the contrary, to cause a crisis, maintain the motivation behind the suicide, or even help commit suicide, is a deliberate and punishable crime. Interpreted through the prism of the criminal law, this crime consists, in simple form, in the act of determining or facilitating the suicide of a person, if the suicide or attempted suicide took place. When this act was committed against a witness or towards another person who was not able to realize his deed, or could not be the master of his deeds, we speak of the aggravated form.