Politica penală este o parte integrantă a politicii sociale a statului de drept modern. Statul trebuie să o realizeze în interesul persoanei, societăţii şi statului pe calea asigurării punerii eficiente în aplicare a reformelor social-economice, politice şi juridice din ţară în scopul perfecţionării sănătăţii morale şi ecologice a individului şi societăţii, formării unei societăţi libere şi democratice, a unui stat de drept, apărării persoanei, societăţii şi statului de atentatele infracţionale şi despăgubirii victimelor infracţiunilor, anihilării cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi ale fenomenelor care o generează. Conceptul „politicii penale”, potrivit cercetătorilor francezi R. Merle şi A. Vitu, a fost folosit pentru prima dată la începutul secolului 19 de către specialistul german A. Feuerbach, în manualul său drept penal. [4, p. 7]. Prima lucrare dedicată politicii penale, de asemenea, a fost scrisă de către un jurist german, Henke: Manual de drept penal şi de politică penală. Cartea a fost publicată în 1923 la Berlin. În ştiinţa dreptului penal, politica penală este de obicei definită ca fiind una dintre principalele direcţii ale politicii de stat, în limitele căreia sunt elaborate sarcinile de bază, principiile, direcţiile şi scopul influenţei juridico-penale asupra criminalităţii, precum şi mijloacele de realizare a acestora. [7, p. 3; 11, p. 4-5]. Majoritatea savanţilor ruşi înţeleg în sens larg prin politica penală activitatea organelor autorităţii publice, care include măsuri juridice şi sociale. În particular, această opinie este susţinută de către I.M. Halperin, A.A. Gertsenzon, V.I. Kurleandski, P.N. Panchenko [5, p. 12, 27;, 6, p. 179; 10] M.I. Kovalev şi I.A. Voronin definesc politica penală mai restrâns – direcţie a activităţii de stat referitoare la realizarea măsurilor social-politice, economice şi la elaborarea măsurilor juridico-penale optimale în scopul lichidării criminalităţii în ţară. [9, p. 8-15]. Cu părere de rău, în cadrul formării noilor relaţii social-politice în spaţiul ex-sovietic, statele noi nu sunt asigurate de erori în procesul formării şi realizării politicii penale. Nu a făcut excepţie în acest sens şi Republica Moldova. Noua politică penală a Republicii Moldova a început să se formeze în anii ‘90 ai secolului trecut. Ea era determinată în general de modificările politicii de stat în alte domenii. Politica penală se realizează atât în activitatea organelor de stat de creare a normelor juridice, cât şi în activitatea lor de aplicare a normelor de drept. Astfel, fiind elaborată de către Parlament sub aspect normativ, politica pe nală este realizată de către organisme numeroase – organe de stat, organizaţii politice şi sociale: instanţele judecătoreşti, organele de urmărire penală, autorităţile locale, organizaţiile obşteşti, organele de executare a pedepselor penale. Potrivit opiniei juristului rus A.A. Ţvetinovici, anume politica penală determină conţinutul legislaţiei penale, deoarece principiile şi tendinţele politicii juridico-penale determină sfera faptelor care ar trebui să fie considerate infracţiuni, gama mijloacelor statale permise în lupta împotriva criminalităţii şi principiile de aplicare a acestora. [13, p. 3-4]. Din cele expuse mai sus rezultă că anume sferei de creare a normelor juridice îi aparţine cel mai important rol în realizarea politicii penale. Anume legea indică asupra ilegalităţii şi pasibilităţii de pedeapsă a faptei. Politica penală realizată de către legiuitor poate fi caracterizată drept arta de creare şi de perfecţionare a legilor penale. Anume legiuitorului îi aparţine cel mai important rol în elaborarea politicii penale. Dorim să evidenţiem faptul că erorile la faza de elaborare a politicii penale sunt cele mai periculoase, deoarece afectează realizarea politicii penale şi, astfel, au consecinţe pentru întreaga societate. Teoretic, aşa cum legea constituie forţa supremă într-un stat de drept, tot astfel şi politică penală legislativă ar trebui să fie mai presus decât practica de aplicare a legii: să o condiţioneze şi să o dirijeze pe cea din urmă. Considerăm că cele mai grave consecinţe pentru societate le au erorile în alegerea strategiei de combatere a criminalităţii. La etapa actuală de dezvoltare a societăţii strategia corespunzătoare este posibilă în două variante principale: represivă şi umanistă. În pofida numeroaselor declaraţii de susţinere a umanismului în legislaţia penală, Codul penal al RM din 2002 prevede aplicarea largă a represiunii penale în forma închisorii. În acest context atragem atenţia asupra următoarelor: în 2008 în Rusia, limita maximă a pedepsei cu închisoare constituie 20 de ani, în Republica Moldova – 25 de ani. Pentru săvârşirea celei mai răspândite infracţiuni – furtul – , în Rusia este prevăzut până la 2 ani de închisoare pentru furt calificat – până la 5 ani, pentru furt deosebit de calificat – până la 6 ani. În Moldova: pentru furt – până la 3 ani, pentru furt calificat – până la 5 ani, iar pentru furt deosebit de calificat – până la 7 ani. Faptul dat ne făcea să constatăm că legiuitorul Republicii Moldova elaborează o politică penală mai aspră, mai represivă. În tendinţa de a rectifica acest lucru, în 2009 el reduce limita superioară a pedepsei cu închisoare până la 20 de ani. Faptul dat evident a atenuat oarecum politica penală, însă, în general, nu a modificat strategia de combatere a criminalităţii. De ce însă în pofida unui set larg de propuneri ale specialiştilor autohtoni şi străini în favoarea strategiei umaniste de combatere a criminalităţii legiuitorul nu realizează măsuri decisive în această direcţie? Considerăm că motivul se ascunde în faptul că parlamentarii contemporani şi alţi demnitari de stat nu posedă suficiente cunoştinţe ştiinţifice în respectivul domeniu şi elementar nu au încredere în oamenii de ştiinţă. Politicienii pe care poporul îi aduce la putere în general împărtăşesc opinia societăţii faţă de criminalitate şi deseori nu posedă cunoştinţe speciale referitoare la acest fenomen. În opinia noastră, eroarea principală care se admite în elaborarea politicii penale, constă în încălcarea principiului abordării ştiinţifice a acestui proces. Acest principiu a fost susţinut încă de către savanţii sovietici, în particular de către N.I. Zagorodnikov în monografia „Politica penală sovietică şi activitatea organelor afacerilor interne” [8, p. 72]. Vizavi de principiile politicii penale, savanţii contemporani nu au o opinie unică. De exemplu, autorii manualului de drept penal sub redacţia generală a profesorului L. D. Gaukhman, profesorului L.M. Kolodkin şi profesorului S.V. Maksimov consideră că principiile politicii penale au fost elaborate şi formulate de către umaniştii iluminişti ale diferitor epoci şi diferitor naţiuni, sistematizate în teoria dreptului penal autohton, iar principalele dintre ele au fost consacrate în normele Constituţiei FR, Codului penal al FR, legislaţiei procesual-penale şi execuţional-penale. [12, p. 11]. În Federaţia Rusă, în scopul asigurării abordării ştiinţifice a elaborării politicii penale este organizat studiul ştiinţei penale în universităţi şi instituţii de învăţământ superior, sunt create instituţii academice speciale pentru studiul politicii penale, legislaţiei penale, practicii aplicării ei, criminalităţii, personalităţii infractorului, metodelor de combatere a criminalităţii. Comparând însă posibilităţile Rusiei cu cele ale Republicii Moldova, devine evident că centrele de cercetare şi instituţiile de învăţământ din Republica Moldova pur şi simplu nu sunt cantitativ în stare să acorde atenţie tuturor problemelor de politică penală. Examinarea atentă a legislaţiei contemporane a Republicii Moldova ne convinge că acest principiu nu este reflectat în normele juridice corespunzătoare ale Moldovei. Într-o astfel de situaţie, trebuie să recunoaştem că în procesul elaborării şi realizării politicii penale în Republica Moldova, principiul fundamentării ştiinţifice se respectă doar parţial. În realitate, proiectele actelor normative sunt supuse expertizei în diverse instituţii de stat, inclusiv cele ştiinţifice. Ulterior însă opiniile experţilor atât practicieni, cât şi teoreticieni nu sunt obligatorii pentru legiuitor. Considerăm că o astfel de abordare este superficială şi ineficientă. Anume ea constituie cauza erorilor evidente în legislaţia penală. Astfel, de exemplu, parlamentul, modificând Codul penal al RM în 2009, a admis următoarea eroare: a mutat articolul care prevede răspunderea penală răpirea mijloacelor de transport din capitolul consacrat infracţiunilor în domeniul transporturilor în cel referitor la infracţiunile contra patrimoniului, lăsând în redacţia veche textul art.21 din Codul penal al RM, care stabilea că conform alin. (2) şi (3) ale acestui articol răspundere penală apare de la 14 de ani. Astfel, răpirea mijloacelor de transport de către persoanele cu vârsta între 14 şi 16 de ani a fost nejustificat decriminalizată, fără a ţine cont de unele investigaţii ştiinţifice în domeniul dat. În acest context, apreciem corect opinia juristului britanic Graham B. Gilles, care afirmă că orice societate democratică ar trebui să-şi revizuiască în mod constant principiile justiţiei, managementul şi eficienţa mijloacelor şi tehnicilor penale referitoare la protecţia societăţii şi resocializarea infractorilor. [3, p. 7] În acest sens, considerăm că este necesar de a legifera principiul abordării ştiinţifice a politicii penale chiar în legea penală. Suplimentar, ar trebui să fie perfecţionată expertiza actelor legislative în do meniul politicii penale astfel încât concluziile experţilor să se bazeze pe o gamă largă de metode ştiinţifice de cunoaştere. Această operaţiune ar trebui să fie încredinţată atât organelor de aplicare a legii, cât şi lucrătorilor ştiinţifici, oferindu-le în acest sens o gamă largă de competenţe şi o finanţare adecvată. De asemenea, recomandăm examinarea periodică a întregului spectru de acte normative, care exprimă politica penală pentru a elimina erorile şi contradicţiile. O atenţie deosebită ar trebui acordată interdicţiei cu privire la adoptarea actelor legislative care nu au fost aprobate de către experţi respectivi. Un catalizator pentru consolidarea legislativă a unor principii clare ale politicii penale este creşterea bruscă a criminalităţii şi necesitatea unor reforme fundamentale ale dreptului penal. Referitor la erorile în procesul de realizare a politicii penale, proces efectuat preponderent de către organele de aplicare a legii, trebuie remarcat faptul că cauzele lor se regăsesc principial într-o politică nereuşită a managementului resurselor umane, precum şi derivă din fenomenele de corupţie şi protecţionism. Ştiinţa dreptului penal şi ştiinţa criminologia au elaborat numeroase propuneri pentru a neutraliza influenţa acestei cauze, însă punerea lor în aplicare depinde iarăşi de bunăvoinţa şi încrederea guvernanţilor faţă de aceste ştiinţe. Astfel, după destrămarea Uniunii Sovietice, statele nou-formate îşi elaborează şi îşi realizează politica penală haotic, sub influenţa straturilor largi ale societăţii, intereselor personale ale funcţionarilor înalţi, precum şi sub influenţa organizaţiilor internaţionale, dar nicidecum în mod bine chibzuit exclusiv în baza realizărilor ştiinţei moderne. În opinia noastră, doar consolidarea legislativă a principiului fundamentării ştiinţifice a politicii penale poate feri politica penală de erori.