Șezătoarea și claca sunt institute tradiționale, definite de anumiți parametri comuni, dar fiind caracterizate și de diferențe accentuate. Determinantele comune principale se referă, în primul rând, la faptul că ambele fenomene culturale fac parte din registrul obiceiurilor comunitare, iar una din funcțiile de bază ale acestora constă în transmiterea din generație în generație a informației și modelelor tradiționale. În situația când claca are loc în interior (claca de scărmănat lână, de dezghiocat porumb / păpușoi etc.), atunci fenomenele respective au și spațiul de desfășurare identic. Faptul că aceste două obiceiuri, șezătoarea și claca, uneori au loc în condiții de interior, că în cadrul evenimentului se derulează activități de muncă, iar participanții sunt numeroși, – reprezintă markeri comuni. Din această cauză, șezătoarea și claca sunt confundate în mod frecvent, mai ales, actualmente, când evenimentele culturale de sorginte etnofolclorică sunt deseori organizate în cadru festiv modern. Între șezătoare și clacă se remarcă diferențe notabile. Șezătoarea reprezintă întrunirea inițiatică a cetei feminine, unde au acces doar fetele mari și una-două femei cunoscătoare de tradiție (de obicei, mama și/sau bunica fetei, în casa căreia se face șezătoarea), iar în unele perioade calendaristice, la șezătoare intră, pentru scurt timp, și flăcăii. În cadrul acestor reuniuni secrete (în timpul când nu sunt prezenți flăcăii), fetele mari trebuie să preia de la femeile cunoscătoare învățăturile neamului despre lume, despre derularea vieții, despre divinități, despre relația între oameni etc. (ca să-și poată educa în viitor copiii) și, în special, despre arta de a-și asuma în familie funcția de nevastă și mamă. La șezătoare se toarce. Este un tors sacru, care produce firul sacru, ce face legătura cu alte lumi, de unde vin și unde pleacă sufletele. Șezătoarea pregătește trecerea părții feminine a societății tradiționale de la statutul de fată mare la cel de femeie măritată. Spre deosebire de șezătoare, la clacă participă toate categoriile de gen și de vârstă (actanți activi – persoanele cu capacitate de muncă), iar obiceiul, având rostul solidarității între membrii comunității, se axează pe principiul darului de muncă.